Aceasta este întrebarea de baraj care mustește din frustrările bugetarilor nemulțumiți de salariul primit. Cu variațiile de rigoare: ar trebui să câștige mai mult un profesor sau un judecător? O casieră de la metrou sau un actor de teatru? Etc.

Dar știți ce? Întrebarea este esențială nu pentru că arată adânca întristare și ciuda care se nasc în sufletul celor nedreptățiți de politicienii români, ci pentru că lovește fix în călcâiul lui Ahile al oricărui stat. Guvernul – orice guvern de pe planetă – habar nu are cum să răspundă la această întrebare. De fapt, acesteia nu i se poate oferi un răspuns rațional.

Cel care a sesizat că statul nu poate stabili într-o manieră rațională valoare resurselor – implicit remunerația factorului muncă – a fost un economist clasic, the last knight of liberalism, Ludwig von Mises. În cartea sa publicată în 1920, Mises a arătat că în absența proprietății private și a concurenței nu vom avea prețuri și că, prin urmare, calculul economic este imposibil. Economia de piață are următorul merit: ea permite transformarea preferințelor subiective individuale ale publicului în mărimi cantitative (prețuri), adică în valori obiective la nivel societal; ca un corolar, fără aceste valori cardinale este imposibil de determinat randamentul relativ al diferitelor activități (procese de producție, meserii), astfel încât suntem lipsiți de un criteriu obiectiv pentru a decide alocarea resurselor într-o direcția sau alta.

Pe șleau, treaba stă în felul următor. Habar nu avem dacă un medic este mai important pentru societate decât un procuror; sau dacă un pădurar este mai puțin important decât un ospătar. Fiecare profesionist este important prin prisma faptului că servește nevoilor cuiva. Oamenii se îmbolnăvesc și au nevoie să fie tratați de medici. Avem copii și, deci, o nevoie pentru servicii educaționale, adică pentru învățători și profesori. Nu ne înțelegem cu vecinii și vrem ca un judecător să tranșeze disputa. Plecăm în concediu și dorim să fim serviți frumos pe plajă și în restaurante. Atenție însă! Fiecare dintre noi are propria lui nevoie subiectivă: unii se îmbolnăvesc de gripă, alții își rup piciorul; unii divorțează, alții se simt furați; unii vor pe iaht în Caraibe, alții să urce pe munte. Toate aceste nevoi, extrem de diverse, sunt imposibil de ierarhizat, darămite de cuantificat. Este mai importantă pentru societate nevoia primului ministru de a pleca în concediu sau nevoia lui Dorel de a-și trata hepatita? Una comportă riscul ca o persoană stresată și istovită aflată în funcția de prim-ministru să ia decizii proaste cu impact asupra bunăstării întregii națiuni, cealaltă presupune riscul agravării stării de sănătate a unei persoane. Ideea este că nu știm care sunt nevoile tuturor oamenilor, nici cât de intense sunt ele, nici cum le-am putea evalua cantitativ.

Acest proces de traducere a preferințelor subiective și a informațiilor parțiale în prețuri – adică în informații disponibile tuturor – este făcut doar de piață. De exemplu, în turism și în IT avem piață și știm care este valoarea unui ospătar în comparație cu cea a unui programator. Ambii răspund nevoilor publicului, care plătește direct pentru serviciile cumpărate. Ținând cont de acest fapt (adică de cerere) dar și de faptul că este mult mai greu să ajungi programator decât ospătar (adică de ofertă), piața stabilește exact cât este valoarea serviciilor ospătarului (la munte sau la mare) și a programatorului (de Java sau SQL).

Dar ce ne facem, că noi nu avem piață și concurență într-o sumedenie de domenii? Serviciile de îngrijire a sănătății sunt în cea mai mare măsură produse de stat. Proprietate privată nu prea avem nici în furnizarea serviciilor de educație. Nu mai vorbesc de justiție, procuratură, pompieri și alte servicii publice asupra cărora statul își exercită monopolul. În plus, formarea profesională în aceste domenii este tot de stat – atât medicul cât și procurorul învață în general gratis, în instituții publice, deci nu putem vorbi de diferențe clare în „costul de producție”. Ei bine, în aceste domenii nu avem la dispoziție un mijloc rațional de a determina dacă recompensa medicului trebuie să fie mai mare decât cea a procurorului. Orice decizie în acest domeniu este pur politică, adică irațională. Și nu doar că nu știm dacă societatea ar avea mai multă nevoie de serviciile procurorilor decât de cele ale medicilor, dar habar nu avem care ar fi factorul de multiplicare între valorile acestor servicii: oare ar trebui plătit procurorul de două ori sau de trei ori mai bine decât un medic? Sau invers?

Care este stadiul dezbaterii în România? Unul extrem de primitiv. Nu am asimilat învățăturile științei economice și nu suntem convinși că socialismul înseamnă mereu doar haos și decizii arbitrare. Nu înțelegem de fapt problema (expusă mai sus). Și ne tot mișcăm ca un hamster pe rotiță, perpetuând același sistem falimentar. Ieri au țipat după salarii cei din justiție; astăzi se enervează medicii și cer salarii mai mari; mâine vor ieși în stradă sindicaliștii de la Metrorex; poimâine vor urla profesorii. Toți au dori și vor dori salarii mai mare, dar ei nu înțeleg – și nimeni nu se oferă să le explice – că guvernul nu poate stabili nici un salariu, nici un preț. Salariul, adică valoarea forței de muncă, și prețurile în general sunt elemente care pot fi stabilite doar pe piață. Guvernul poate doar să dea cadouri – căci doar nu dă de la el – și poate să numească aceste cadouri oricum. Evident, nu are chef să le numească mită electorală. Le numește salarii. Dar aceste „salarii” sunt total haotice, stabilite din burtă după cât de mare este presiunea străzii, respectiv dărnicia guvernului, fără nici o legătură cu importanța socială a meseriei respective, pe care statul nu o poate calcula.

Ce ar trebui să facem pentru a scăpa de nemulțumirile sociale? Să privatizăm domeniile în care statul face legea. Să introducem concurența și în medicină, și în educație, și în poliție. Cu cât mai multă concurență, cu cât mai multă proprietate privată, cu atât mai bine! Înseamnă că cetățenii – nu politicienii – vor decide retribuția medicului, a profesorului sau a polițistului. Și nu va mai fi nimeni supărat, tot așa cum nici un ospătar nu este supărat pe salariul IT-istului, și nici IT-istul pe salariul contabilului sau pe onorariul avocatului.

Reformele sunt simple și de bun simț, dacă nu ne mai lăsăm spălați pe creier de politicienii care au cel mai mare interes în perpetuarea actualei situații. Fiindcă doar ei au de câștigat din menținerea medicilor ca funcționari publici, din aservirea sistemului de educație, din militarizarea justiției.