Există un oraș, pe undeva prin America, unde totul este privatizat în afară de poliție și pompieri. Există și școală, dar marea majoritate a locuitorilor de acolo preferă învățământul privat. Și treburile funcționează ireproșabil. Nu vreau să vă pierd vremea cu detalii, căutați „Sandy Springs, Georgia“ pe Google și veți afla mai multe. Un singur lucru m-a frapat cu adevărat: faptul că, inițial, Universitatea din Georgia a estimat că acest oraș va avea nevoie de doar 828 de angajați pentru a fi gestionat cum trebuie. Ghiciți la câți angajați s-a ajuns astăzi? La 471! Și asta pentru că guvernarea se face de către o companie privată, care a eficientizat permanent toate procesele pentru a scădea costurile. Polemici despre cum ar trebui să fie gestionat un oraș din România nu mă interesează aici. Nici nu încerc să spun că ar trebui privatizată primăria lui Oprescu. Singurul lucru la care cred că merită reflectat este faptul că se poate. Se poate ca o comunitate să devină înfloritoare, să genereze surplusuri, să nu aibă datorii, să fie independentă, să-și respecte cetățenii. Cu simpla condiție ca treburile să fie făcute cât mai eficient și mai cinstit. Iar asta se întâmplă doar atunci când peste umărul omului care lucrează există privirea unui om pregătit și interesat ca lucrurile să iasă bine, nu a unuia care și-a câștigat tot ce are prin minciună și fățărnicie. Este, de fapt, diferența dintre un manager din mediul de afaceri și un politician. În ciuda faptului că fișa postului nu diferă prea mult pentru fiecare dintre ei, diferența o face angajatorul. În primul caz, este vorba despre o persoană sau un grup restrâns de persoane care sunt pregătite pentru poziția pe care o au, în timp ce, în cazul al doilea, este vorba de un grup uriaș de persoane neinstruite și dezinteresate, care-și desemnează reprezentanții prin vot, o dată la patru ani.

Este sistemul democratic o problemă? Este greșit faptul că acordăm tuturor cetățenilor drepturi egale în fața urnelor, indiferent de educația și gradul lor de inteligență? O vreme am fost tentat să consider că lucrurile se pot rezolva printr-un sistem. Că regulile jocului trebuie să fie cele care stabilesc ce vedem pe teren. Și, totuși, am observat că privim cu totul altceva atunci când ne uităm la Liga noastră de fotbal (sau a lui Mitică Dragomir, mai degrabă!) și la Premier League, de exemplu. În ciuda faptului că jocul se numește la fel, se supune acelorași reguli, ba chiar are același for centralizat de control. Ce anume face diferența? Banii, veți spune. Dar chiar și banii sunt disponibili aici, în România. Poate că sunt mai scumpi decât în Anglia, dar diferența de rată a dobânzii nu poate să justifice prăpastia uriașă dintre cele două sporturi atât de diferite, deși numite amândouă „fotbal“. Fiindcă una este ca fotbalul să se joace în iarbă, și alta să fie stabilite rezultatele la masa de negocieri a „Cooperativei“.

Cred că principalul motiv al rezulatelor pozitive sau negative îl constituie bunul simț individual. Iar acesta nu poate fi niciodată reglementat în totalitate. Acolo unde există bun-simț, comunitatea merge înainte, iar până și corupții câștigă mai mult încercând să mărească sumele la care încasează comisioane, și nu valoarea comisionului. Dacă bunul simț lipsește, hoții vor încerca întotdeauna să-și mărească propriul procent, ignorând la nesfârșit faptul că 5% dintr-un pepene reprezintă mult mai mult decât 50% dintr-o cireașă. Așa e cu proștii: vor mereu să pună pe grătar găina care face ouă de aur.

Claudiu Şerban,
director editorial, Capital