Pentru că în spatele oricărei companii sau business sunt oameni, eu cred că dacă ai o idee despre oamenii respectivi înţelegi mai bine ce se întâmplă. Deci, cine-i Fitch ăsta, care schimbând o literă poate umple o naţiune de bucurie ori de tristeţe, după caz?
Desigur, nu e John Fitch, americanul care a înfiinţat acum aproape o sută de ani publisherul omonim, azi a treia mare agenţie de rating a lumii. Contra 175 de milioane de dolari, “domnu’ Fitch” a devenit, în 1997, şeful holdingului francez Fimalac, Marc Eugene Charles Ladreit de Lacharriere (71 de ani). Explicaţia numelui foarte lung a proprietarului Fitch (80% din acţiuni) este orginea sa, Marc de Lacharriere provenind dintr-o familie nobiliară franceză.
Cotat drept al 25-lea miliardar al Franţei, cu o avere de puţin peste un miliard de dolari, Marc de Lacharriere are un istoric de business care te cam pune pe gânduri. În tinereţe a fondat revista pentru adolescentţi Mademoiselle, un titlul care este pe piaţă şi azi, la care de Lacharriere a renunţat demult pentru a urma cursurile prestigioasei L’Ecole nationale d’administration. După absolvire n-a intrat pe vreun post în administraţie ci a preferat businessul. A lucrat într-o bancă, Indosuez, fostă Banque de Suez, apoi a intrat în conducerea l’Oreal, companie pe care a transformat-o într-un gigant mondial.
N-o să vă plictisesc cu detaliile carierei halucinante ale “domnului Fitch”. Vă spun doar că are sau a avut investiţii imobiliare, de media – acţiuni la diverse publicaţii franceze, inclusive Le Monde – şi în industrie (Facom). A făcut sau face parte din Consiliile de administraţie ale Renault, Credit Lyonnais, AGF, Flo, Canal + sau Casino (are şi acum acţiuni la casinouri de pe Croazetă). Mai mult, este liderul francez al influentului grup Bilderberg şi este un cunoscut mecena în Franţa, unul dintre sponsorii onorifici ai Muzeului Luvru.
Acuma, că l-am identificat pe Fitch, puneţi mâna pe telefon, domnilor din guvern, arătaţi puţină iniţiativă. Invitaţi-l pe Marc de Lacharriere pe la noi. Puţină ospitalitate tradiţională, o palincă, o brânzică, un tur de mănăstiri sau un teren ieftin, şi-o să vedeţi ce ratinguri frumoase o să facă România noastră. Am un feeling că dacă Fimalac şi de Lacharriere ar fi avut vreo sută de milioane de euro îngropaţi în vreun proiect imobiliar la marginea Bucureştiului, ratingul României n-ar fi coborât niciodată la categoria “junk”. Chiar şi în spatele unor indicatori reci, sobri, plini de formule matematice, aşa par a fi ratingurile de risc, sunt tot nişte oameni. Iar oamenii…
