Sunt optimist! Nu pentru că așa este felul meu, sau fiindcă am citit vreun volum motivațional. Pur și simplu, în contactele pe care le am cu lumea afacerilor, încep să întâlnesc și alt discurs decât deja celebrul „muncă multă, bani puțini“. Există proiecte, lucrurile se mișcă, oamenii cu care mă întâlnesc sunt din ce în ce mai motivati. Care să fie explicația? De unde vin planurile astea care sunt un balon de oxigen pentru starea de spirit a trupelor din business? Bineînțeles, veștile interesante vin tot din lumea multinaționalelor.
Se pare că investitorul român nu este încă suficient de matur să-și croiască o viziune pe termen lung pentru propria afacere. Oportunismul este în continuare specialitatea omului de afaceri dâmbovițean. Investitile mari, care necesită răbdare și care au rate mici de profit nu sunt agreate de mahării de la noi, în ciuda faptului că o asemenea operațiune ar putea genera în timp mult mai mulți bani decât orice tun reușit. Dar, probabil, trebuie să ne împăcăm cu ideea că după averi uriașe dobândite aproape peste noapte e nevoie de o nouă generație care să vadă lucrurile un pic diferit. E nevoie de mult timp pentru ca indivizii să se mândrească realmente cu rolul social al familiei din care fac parte și cu importanța pe care o au pentru comunitate. La noi, încă se mai poartă mândria ultimului Ferarri achiziționat și fluturarea încheieturii stângi, înfășurată în piele de aligator și aur cu diamante.
Altă problemă ar putea să o constituie DNA, care pare că a avut abonament la toate numerele de până acum ale Top 300 Capital. Sunt destui dintre cei cu locuri fruntașe în clasamentul averilor care astăzi nu se mai bucură de un somn atât de liniștit cum ar trebui să aibă cineva care și-a luat demult de pe cap grija zilei de mâine pentru sine și familie. E trist că românii, în ciuda avantajelor extraordinare ale provenienței din acestă piață, a cunoașterii mentalităților, limbii și culturii locale, nu reușesc decât în cazuri excepționale să se bată de la egal la egal cu jucătorii internaționali. Tind să cred că nu banii sunt problema. Barierele cele mai înalte sunt cele din mintea noastră. Pur și simplu, se pare că nu reușim să renunțăm la psihologia de „șmecher“.
Am întâlnit des contrastul acesta între antreprenorii locali și multinaționale. Primii erau permanent dornici să speculeze absolut orice posibilitate de a mai înșela statul sau proprii angajați cu câte ceva, cei de pe urmă preferau să se conformeze legilor și să se țină de cuvânt. Unii considerau că pot rezolva orice cu o șpagă, ceilalți refuzau sistematic să folosească acest instrument pentru lubrefierea relațiilor cu autoritățile. Până și înregistrările contabile diferă de multe ori, pentru că românii preferă să încerce să-și deducă orice fel de cheltuieli cu riscul de a se trezi în urma unui control cu cifre total diferite, în timp ce străinii preferă să fie riguroși și predictibili, în așa fel încât rezultatele financiare raportate să nu poata fi contestate.
Într-un cuvânt, românii pare că au nevoie tot timpul de existența unui prost pentru ca ei să se poată simți în poziția hoțului. În timp ce străinii au înțeles că e nevoie și de „proști“ care să lucreze cinstit pentru ca o piață să funcționeze.
Claudiu Șerban,
director editorial, Capital