«Actuala criză nu înseamnă nici moartea capitalismului, nici dovada că statul trebuie să fie mult mai implicat în economie. Salvarea va veni tot de la forţele pieţei.»
Practic, nu mai există zone în lume care să nu fie atinse de criză. Din Buenos Aires până la Tokyo şi de la Toronto la Melbourne, economiile sunt în suferinţă. Sigur, triburile din Africa sunt cel mai puţin lovite; cu cât o naţiune este mai săracă şi mai puţin conectată la reţeaua financiară internaţională, cu atât va simţi mai puţin că e criză în lume. Nicio măsură luată de vreun guvern nu a avut ca efect să ţină criza dincolo de graniţe. Dar nu toate statele vor fi lovite uniform. Unele economii vor scădea cu 15%-20%, altele, doar cu trei-patru procente. Unele naţiuni au resimţit deja lovitura din plin, la altele, unda de şoc cea mai puternică încă nu a ajuns. Luminiţa de la capătul tunelului încă nu se vede, sau tunelul este întortocheat. Şi, totuşi, cine va fi primul care va ieşi din criză, cine va aplica leacurile cele mai corecte? Îndeobşte, răspunsul la această întrebare este America. Acolo e economia cea mai flexibilă, cea mai liberală, de acolo a pornit criza, în America a îndopat guvernul cei mai mulţi bani pe gâtul economiei bolnave. Sunt acestea suficiente argumente pentru a spune că tot americanii vor găsi primii calea către zone mai liniştite? Nu e obligatoriu!
În perioada imediat următoare, toate statele se vor confrunta cu nişte deficite bugetare enorme, cu atât mai mari cu cât respectivele state au fost mai generoase (sau mai slabe) şi au cedat cerinţelor de ajutorare. Banii alocaţi în acest fel până acum nu par să fi avut efect: nici consumul nu a fost stimulat, nici băncile nu s-au îngrămădit să dea credite, chiar dacă au primit ajutoare substanţiale, nici companiile din domeniul auto nu şi-au revenit cu vânzările, în ciuda zecilor de miliarde pe care le-au primit. Sigur, există şi alte păreri, conform cărora dacă n-ar fi fost aceste ajutoare din bani publici, rezultatele ar fi fost acum şi mai dezastruoase. Nu vom putea şti niciodată „ce-ar fi fost dacă…”
Actuala criză nu înseamnă nici moartea capitalismului, nici dovada că statul trebuie să fie mult mai implicat în economie. Este o criză a lipsei (sau insuficientei) de reglementări din piaţa financiară, care a făcut apoi posibilă manifestarea unei lăcomii fără limite. Salvarea va veni tot de la forţele pieţei. Statul nu a devenit brusc cel care alocă cel mai bine resursele. Tot pieţele sunt cele mai raţionale în alocarea resurselor. Dar piaţa impune şi falimentul, ceea ce guvernele acceptă mai greu. Pentru ca piaţa să fie cea care alocă resursele, trebuie ca guvernul să se împrumute cât mai puţin, să aibă deficite cât mai mici, adică să acorde cât mai puţine ajutoare pentru prelungirea agoniei. Cum să-ţi astupi urechile la strigătele de ajutor ale unei companii muribunde, cum să rămâi insensibil la dramele personale pe care un faliment le provoacă? Foarte greu. Dar criza, economia, viaţa conţin şi o doză de cinism. Primii care vor ieşi din criză vor fi aceia care vor avea curajul de nu risipi banii publici ajutând companii sortite pierii, adică ţările care vor avea tăria de a menţine deficite scăzute, lăsând astfel loc pentru supravieţuirea celor puternici, a companiilor care vor şti să se adapteze, reluând apoi ciclul creşterii economice.
