Cu competența și râvna unui pluton de execuție dispus în cerc, parlamentarii conservatori britanici decimează rândurile candidaților dornici să-l înlocuiască pe premierul Boris Johnson. Săptămâna trecută le-au redus numărul de la opt la cinci prin două runde de vot.

Până la sfârșitul acestei săptămâni vor mai rămâne doar doi. Finaliștii se vor prezenta apoi în fața membrilor de partid, care-și vor alege un nou lider la începutul lui septembrie. Unul dintre finaliști va fi aproape sigur Rishi Sunak, fostul ministru de finanțe al lui Johnson.

Cealaltă finalistă va fi probabil ministrul comerțului Penny Mordaunt sau poate secretarul de externe Liz Truss ori fostul ministru al egalității Kemi Badenoch, care e fiica unor imigranți nigerieni și ar fi primul premier negru al Regatului Unit.

Boris Johnson, din nou premier?

Partidul Laburist nu are a se teme decât de un singur conservator când va veni vremea alegerilor: Boris Johnson. Acum o săptămână și jumătate proprii lui miniștri l-au înjunghiat… din față. Chiar și în vremuri bune, ar fi fost riscant să-l dai afară pe premierul care a realizat Brexit-ul și a obținut cea mai mare majoritate parlamentară de după 1987. Iar acestea nu sunt vremuri bune.

Inflația amenință să depășească 10%, economia alunecă în recesiune, prețurile energiei explodează, opoziția e prima în sondaje, iar Regatul e angajat în Ucraina într-un război prin interpuși cu final necunoscut, arată The Wall Street Journal. 

SUA și de altfel oricare altă democrație liberală nu au decât perspective un pic mai bune. Rezultatul alegerilor generale din Franța din iunie nu-i prea permite președintelui Emmanuel Macron să formeze o coaliție. Coaliția Italiei s-a prăbușit săptămâna aceasta. Premierul interimar Mario Draghi și-a depus demisia, numai pentru a-i fi respinsă de președintele țării. În SUA președintele Biden explorează noi străfunduri în sondaje. Nicicând din anii ’30 încoace n-au mai părut guvernele democratice liberale atât de neputincioase, de lipsite de idei, de îndepărtate de propriul electorat.

Conservatorii britanici sunt la putere din 2010, astfel că atunci când candidații la șefia partidului propun noi politici mărețe ei implicit își repudiază propriile politici de până acum. Nu că vreunul dintre ei chiar ar veni cu vreo politică nouă. Nu, în schimb toți o invocă ritual pe Margaret Thatcher, cam cu același cinism cu care republicanii americani îl invocă pe Ronald Reagan. Conservatorii sunt acum un partid al fiscalității și cheltuielilor ridicate, pro-reglementare, tolerant cu deficitele și creșterea slabă, cu un angajament quijotic față de o economie verde „zero net” și cu o neputință la modă – după cum deopotrivă au demonstrat recent Sunak și Mordaunt – de a defini ce înseamnă o femeie.

Parlamentarii conservatori îl preferă pe Sunak, care promite un remediu thacherist pentru politicile sale anterioare. Și nu e singura vulnerabilitate pe care o are. Sunak, ai cărui părinți s-au născut în India, reprezintă povestea de succes a unui imigrant și, în anumite feluri, e și victima complicațiilor derivate din acel succes. Cât a fost cancelar al eșichierului a deținut în secret un card verde american, ceea ce înseamnă că era în mod formal rezident nu doar în Downing Street, ci și în SUA.

Totodată, el le-a transmis britanicilor să strângă cureaua și să plătească impozite mai mari – în vreme ce soția lui, fiica unui miliardar indian, a fentat fiscul britanic cu milioane de lire, pretinzând că nu are domiciliul formal în țară. (După ce povestea a devenit publică, ea a promis că va plăti impozit în Regat pentru veniturile ei globale.)

Promisiunile celor doi candidați

Sunak promite că va „face Brexit-ul să cânte”. Alegătorii par însă s-o prefere pe Mordaunt. Ea nu are vreo ideologie anume. Într-un partid care și-a epuizat ideile și talentul, acest fapt îi permite să aterizeze fix în acel punct profitabil de centru. Dar, dată fiind starea economiei și șansele mici de a se redresa înaintea alegerilor, care neapărat vor avea loc în ianuarie 2025, cel mai probabil ea va ateriza acolo pe burtă.

Între timp, Johnson a ieșit din ecuație, dar nici nu și-a încheiat toate socotelile. El va rămâne în fruntea cabinetului până la începutul lui septembrie. În ceea ce ar fi trebuit să fie discursul său de anunțare a demisiei, el a evitat să pronunțe cuvântul „demisie”. A vorbit doar despre a „se da în lături” ca răspuns la atacurile celorlalți parlamentari, insistând concomitent că deține totuși un „mandat” din partea electoratului.

Aceasta este o inovație constituțională. Spre deosebire de președinții francezi ori americani, premierii britanici nu sunt aleși direct de alegători. Membrii partidului își aleg liderul, însă parlamentarii partidului pot să treacă peste decizia membrilor ordinari și să impună un premier care preia funcția fără a fi câștigat un scrutin.

E ceea ce s-a întâmplat cu Thatcher în 1990 și ce se întâmplă acum cu Johnson. Va continua el să permită să i se întâmple? Șase săptămâni e timp îndelungat în politică, iar posesia funcției face cât nouă zecimi din regulă. Prezumtivii succesori ai lui Johnson se vor sfâșia reciproc, făcându-l pe el să pară, prin comparație, aproape ca un om de stat. Atunci când chiar „se va da în lături”, Johnson nu se va duce prea departe. Dacă Sunak ori Mordaunt nu vor reuși să-i ridice pe conservatori în sondaje, la cine altcineva ar putea apela partidul?