Cine îmi mănâncă pensia?

Nu cred în înţelepciunea statului român! Văd zi de zi cât de înapoiat este, cât talent are în a găsi cele mai proaste idei, de a crea cele mai aberante reguli şi de a promova în funcţii cheie oameni care în economia reală nu ar câştiga nici măcar un concurs pentru un job de paznic de noapte la o toaletă publică. Prin urmare, nici prin cap nu mi-ar trece să-mi las banii de pensie să-i cheltuie politicieni obtuzi pe salarii nemuncite şi pe pensii nesimţite.

Din păcate, nu prea am avut de ales. Aşa că am cotizat, ani de-a rândul, la sistemul public de pensii, chiar dacă eram conştient că, la noi, funcţionează ca un joc piramidal. De altfel, în urmă cu vreo şapte ani, un ministru al Muncii a spus-o răspicat: pensiile din România seamănă cu o schemă Ponzi. A fost obligat apoi să-şi toarne cenuşă în cap şi să facă turul televiziunilor explicând că nu a vrut să zică ce a zis, dar asta e mai puţin important.

Așa că, pensiile obligatorii administrate privat mi s-au părut un pas înainte. Nu, nu am putut să înţeleg de ce legea a prevăzut comisioanele acestea nesimţite! Astfel, cu profituri uriaşe, garantate 100%, jucătorii din piaţă nici măcar nu au încercat să mimeze o minimă concurenţă. De ce legiuitorul i-a obligat pe români să plătească sume imense ca unii să le investească banii, rămâne un mister. Cu atât mai mult cu cât investiţia nu e deloc una complicată – în mare, sumele ajung tot la stat, sub formă de titluri sau de obligaţiuni. Prin urmare, şi cu acest concept m-am simţit uşor păcălit.

Nu am fost prea vocal pentru că, în principiu, arăta mult mai bine noua filosofie – vorbeam despre o economisire taxată excesiv şi nu despre jocuri de noroc. Nu de alta, dar să te aştepţi că vei prinde pensia, iar statul român va fi capabil peste vreo 30-40 de ani să ţi-o plătească, înseamnă să crezi că există Moş Crăciun şi că numele lui e Dragnea sau că Olguţa nu face măcel în buget, ci lasă în urmă praf de zâne. De ceva vreme, aleşii neamului au pus gând rău Pilonului II. Iar asta s-a văzut din momentul în care au scăzut procentul contribuţiei. Acum, lucrurile sunt şi mai avansate. Banii care s-au strâns, dar mai ales cei care urmează să vină, sunt ideali pentru a potoli foamea bugetului de stat. Prin urmare, este clar că ne pregătim de o naţionalizare. Deşi nu-mi sunt deloc simpatici administratorii fondurilor de pensii private – am convingerea că banii pentru bătrâneţe trebuie să-i asiguri economisind şi apoi cumpărând un bun, fie el un teren sau un apartament – cred că niciun român nu ar trebui să fie de acord cu ceea ce vor să schimbe personajele de basm din fruntea ţării. Pentru că asta, oricât de frumos s-ar povesti, tot hoţie se numeşte.