E greu să convingi o mamă îngrijorată de apropierea drogurilor, care i-ar putea tenta copilul, că legalizarea este răul cel mai mic. Reducerea violenţei asociate unei pieţe împinse de prohibiţie în braţele celor mai periculoase organizaţii, victimele nevinovate ale asasinatelor comise în războiul contra drogurilor şi banii negri care întreţin corupţia şi ţin în sărăcie sau în dictatură multe state producătoare din lumea a treia sunt argumente prea îndepărtate ca să compenseze teama unei drame mult mai apropiate în familie. Cu astfel de îngrijorări, acceptă mai degrabă asigurările de gardieni ai moralei publice, decişi să păstreze prohibiţia, date de politicieni de a căror morală personală nu este totuşi prea convinsă. Chiar dacă realitatea îi arată că o sută de declaraţii războinice împotriva consumatorilor şi traficanţilor şi tot atâtea capturi nu au făcut să dispară drogurile din stradă. Ba dimpotrivă, ajung tot mai aproape de şcoală, căutându-şi consumatorii în locurile în care îi găsesc pe cei mai vulnerabili, nereţinute de restricţii de genul celor care interzic comercianţilor legali de tutun sau alcool să vândă minorilor.
Nicio lege nu va putea opri curiozitatea oamenilor, care îi împinge să încerce diverse lucruri. Din curiozitate, mulţi se apucă prima dată de fumat, dar aceeaşi curiozitate nu îi împinge să încerce sodă caustică sau altă substanţă chimică pe care şi-ar putea-o procura, dar despre care ştiu că îi poate ucide. Condiţia este să fie informaţi, iar informarea are mai multe şanse cu lucrurile aflate „la lumină”, nu pe piaţa neagră. Decât să îţi ştii copilul trimis la închisoare doar pentru că a fost curios, mai bine realizezi că eşti responsabil să-l educi astfel încât să nu îşi dorească orice fel de încercări riscante şi că responsabilitatea păzirii şi pedepsirii pentru propriile tentaţii nu poate fi pasată statului. Cu legi care îi tratează ca imaturi şi iresponsabili, nu e de mirare că mulţi chiar se comportă aşa cum îi vede statul.
