„Doar precupețele se tocmesc“, „Unde-i lege nu-i tocmeală“, „Te tocmești ca la piață“, iată câteva dintre zicerile prin care ni se transmite, mai direct sau mai subliminal, că e frumos și elegant să acționăm împotriva intereselor proprii și a legilor pieței și că de negociat negociază doar „clasele inferioare“. Ignorând cu totul faptul că una dintre calitățile comune tuturor celor care au făcut avere este aceea de bun negociator. Pe scurt: plebea se tocmește, elitele negociază, dar clasa de mijloc trebuie să-și țină gura, să plătească cât i se cere sau să iasă din prăvălie.

Tocmeala, ca și comerțul, este veche și firească de când lumea. În ziua de astăzi pare o relicvă istorică de-abia tolerată, la periferia economiei, prin piețe, târguri și talciocuri (inclusiv online). Deși prin Balcani, în Turcia sau Grecia, te poți tocmi încă și în destule magazine aparținând de așa-zisul „comerț civilizat“ și modern.

De unde această compromitere a tocmelii? De ce s-a indus ideea că dialogul direct dintre cerere și ofertă este ceva rușinos? S-ar părea că libertatea de negociere și flexibilitatea prețurilor sunt subversive pentru stat și, în consecință, trebuie ținute sub control.

Evident, acest lucru este în detrimentul tuturor părților angajate în tranzacții de vânzare-cumpărare. Consumatorii sunt împiedicați să obțină prețuri mai avantajoase într-un timp mai scurt. Vânzătorilor dispuși să lase pe loc la preț li se încetinește rulajul, iar în unele situații li se compromit lichidările de stocuri, fiind astfel obligați să acumuleze pierderi care ar fi putut fi evitate.

Asta pentru că tocmeala despre care vorbim, care nu este altceva decât o licitație ad-hoc cu un singur participant, nu poate avea ca rezultat decât reducerea prețului de vânzare (sau, în cel mai rău caz, menținerea prețului inițial, caz în care, de regulă, tranzacția eșuează). Tocmeala nu duce niciodată la scumpire. Iar într-o lume în care taxele și impozitele pe vânzări, în primul rând TVA, sunt impuse ca procente din prețul de vânzare, devine extrem de limpede cui nu-i convin ieftinirile. În urma unei tocmeli având ca rezultat ieftinirea, ambele părți direct implicate ies în câștig: cumpărătorul a făcut o economie, vânzătorul a obținut lichidități. Doar statul își vede diminuate veniturile bugetare.

 

În consecință, prețurile trebuie menținute cât mai fixe și mai stabile prin lege. Bineînțeles că cel mai frecvent pretext este „protecția consumatorului“. La noi, o normă din anul 2000 descurajează și, de fapt, interzice indirect tocmeala obligând comercianții să afișeze prețurile de vânzare în magazine, cu toate taxele, lizibil și la vedere, „astfel încât consumatorul aflat în suprafața de vânzare să le poată vedea în locurile de prezentare fără a întreba vânzătorul“. Căci ce poate fi mai periculos decât conversația omenească dintre cumpărător și vânzător? Trebuie precizat că nu avem de a face cu o inovație legislativă românească: este vorba de transpunerea unei directive a UE din 1998.

Mai mult, un alt act normativ, tot din anul 2000, interzice pur și simplu comercianților să vândă în pierdere ca practică uzuală. Vânzările sub prețul de cost sunt permise doar în cadrul campaniilor „oficiale“ de reduceri și de lichidări de stoc, anunțate în prealabil și în niște condiții extrem de strict reglementate.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că și salariul minim reprezintă un obstacol în a te tocmi cu cineva să-ți presteze un serviciu sub un anumit nivel. Motiv pentru care cererea și oferta pot să nu se întâlnească. Adică, n-ai cum să negociezi cu cineva un preț al muncii sub plafon, așa cum se întâmplă la țară când te învoiești cu cineva să îți sape o bucată de pământ. Cu riscul ca lucrătorul să rămână șomer. Iar toate acestea fiindcă statului nu-i convine să fie vândute ieftin nu doar bunurile, ci și forța de muncă, ca să încaseze mai mulți bani sub formă de impozite.