Tocmai pentru că a început să se dezvolte încă dinainte de aderarea la UE, fenomenul locurilor de muncă mincinoase este adesea trecut cu vederea ca „ghinion“ sau o simplă contravenție pedepsită, eventual, cu un avertisment. În realitate, cel puțin în Occident, aceste cazuri intră în sfera traficului de ființe umane, infracțiune de gravitate extremă, blamată și pedepsită ca atare și în România, dar nici pe departe la nivelul real. Iar de vină nu sunt numai autoritățile, ci și victimele.
Majoritatea se plâng rudelor, intră pe forumuri unde îi avertizează și pe alți amatori de pericolele care-i pasc din cauza neatenției și naivității. Din nefericire, puțini merg mai departe, în justiție, iar firmele-fantomă exact pe această inerție se bazează pentru a-și continua nestingherite activitatea. Inerție explicabilă, de altfel, ținând cont că victimele sunt, în covârșitoarea lor majoritate, oameni cu venituri mult sub medie, având cunoștințe precare asupra propriilor lor drepturi.
În plus, mai există un factor descurajator: lentoarea sistemului juridic. Pe rolurile tribunalelor din toată țara există zeci de dosare împotriva firmelor de intermediere pentru munca în străinătate, multe deschise din anii 2008-2009, dar încă nesoluționate. Și încă un detaliu ce poate părea surprinzător: există numeroase situații în care firmele se întorc împotriva victimei, somându-le la plata integrală a comisionului de mediere. Și totuși, există și cazuri, încă foarte rare, în care victimele pun piciorul în prag și se luptă până la capăt pentru drepturile lor.
Marian Munteanu, din Călărași, a decis, în primăvara lui 2009, să-și caute de lucru în străinătate „pentru a-mi putea cumpăra o locuință, lucru la care visez și astăzi“. S-a adresat unei firme din București, al cărei obiect de activitate este recrutarea și plasarea forței de muncă în străinătate. La scurt timp a primit următorul răspuns: „Felicitări, în urma trimiterii CV-ului dvs., acesta a fost aplicat către angajatorii cu care agenția noastră colaborează și ați obținut oferte din Anglia, Irlanda, Italia și Franța.“
A făcut demersurile necesare: s-a prezentat cu dosarul de acte cerute, a participat la un interviu cu directoarea agenției, a achitat o taxă de 500 de lei pentru procesarea dosarului și și-a ales cea mai bună ofertă din cele disponibile, într-o spălătorie din Anglia, unde urma să fie plătit cu 5 euro/oră. Apoi, „la sfârșitul lunii mai, m-au sunat să mă prezint la sediul agenției pentru semnarea contractului de muncă, pla­ta a 600 din cei 1.500 de euro reprezentând comisionul agenției, urmând ca diferența s-o achit în următoarele trei luni“. Pe 4 iunie 2009 a ajuns la destinație, unde „am aflat cu stupoare de la oamenii care lucrau acolo că acel contract de muncă nu este respectat de către patron, un albanez, și că voi fi nevoit să lucrez ilegal, pe mult mai puțini bani. Prin urmare, am anunțat telefonic firma de mediere pentru a le aduce la cunoștință nerespectarea de către patron a condițiilor stipulate în contract“.
Răspunsul l-a adus în pragul disperării, după cum povestește acum: „Nu este problema noastră dacă patronul își respectă sau nu contractul, problema trebuie s-o rezolvați cu el“. A încercat, așadar, să discute cu proprietarul, care i-a spus că, dacă nu-i convine, nu are decât să se întoarcă în România. „Nu mai aveam bani de întoarcere, așa că a trebuit să accept situația. De-a lungul următoarelor patru luni, am fost mutat la alte trei spălătorii, până am reușit să strâng banii pentru a reveni în țară.“
Un an mai târziu, în octombrie 2010, a primit citație de la Judecătoria sectorului 2, „fiind dat în judecată de Tehnic Job Consult, care dorea să-și recupereze diferența de bani din suma aferentă contractului de mediere, de 3.710 lei + 0,1%/zi penalități. Am cerut sfatul mai multor rude și prieteni, dar toți îmi spuneau să fac rost de bani și să-i dau agenției. Apoi, într-o zi, mi-a venit în minte o modalitate de rezolvare a problemei. Respectiv, să pornesc de la nerespectarea legislației cu privire la obligația angajatorului de a acorda salariul minim pe economie din Marea Britanie, care, la data încheierii contractului, era de 5,73 lire/oră. Ulterior, în urma documentării pe parcursul mai multor zile și nopți în șir, am descoperit mai multe nereguli comise atât de agenție, cât și de angajator. Cum nu-mi permiteam plata serviciilor unui avocat și nu aveam nici cunoștințe juridice, am studiat Codul de procedură civilă pentru întocmirea întâmpinării și respectarea pașilor procedurali. Astfel, după două înfățișări, printr-o hotărâre irevocabilă, instanța mi-a dat câștig de cauză.“
Ce sfaturi dă din propria-i experiență? „Cel mai ușor și mai sigur este să soliciți în instanță dovada că agenția a respectat punct cu punct contractul de mediere, întocmit conform anexei 2 a HG nr. 384/ 2001. Dacă pentru unele puncte poate aduce dovezi, există un punct (IV, 1, j) care prevede că agenția e obligată „să asigure respectarea de către angajator a clauzelor prevăzute în contractul individual de muncă“ și care sigur nu a fost urmat ca atare, și astfel nu puteți pierde procesul. Apoi, cel mai important este să te prezinți la termen, chiar dacă nu-ți poți permite un avocat pentru a te apăra. În caz contrar, situația se îngreunează, și procedura devine mult mai anevoioasă“.
Cum arată sclavia secolului XXI, în UE
Cazul său este, pe cât de cinic sună, unul fericit. Ana Saveta Rusu, din comuna mureșeană Șăulia, a semnat un contract de mediere cu o firmă din Târgu Mureș prin care i se garanta un contract de muncă în Germania, care includea asigurare medicală, acte în regulă și transport, în maximum două săptămâni. După aproape o lună a venit și confirmarea, un loc de muncă plătit cu 6 euro/lună, singurul cusur fiind că trebuia să-și achite singură transportul.
Ulterior, nu a mai primit niciun semn, și abia după cinci luni au primit o nouă ofertă, în Cehia, pe motiv că promisiunile inițiale nu au putut fi onorate din cauza condițiilor meteo precare.
„Apoi a început coșmarul: am ajuns în Praga pe cheltuiala noastră, iar acolo am fost distribuiți în grupuri de câte șapte-opt persoane, fără să se mai țină seama de obiectivul de muncă pentru care am plecat. Eu, de exemplu, știam din țară, conform contractului semnat cu firma, că voi fi repartizată ca ambalator într-un depozit de electrocasnice, dar nimănui nu i-a mai păsat de asta. Ne-au luat și ­ne-au dus într-o comună pentru a munci în agricultură, la cules de vișine și de prune.
Am fost cazați într-o clădire dărăpănată, în condiții mizere, aproape inumane. Oferta din contract era pentru un program de opt ore pe zi, cu masa inclusă. În schimb, am fost obligați să lucrăm zi-lumină (de la 5:30 dimineața, până noaptea, la 22:30, cu pauză de 30 de minute la prânz, când abia reușeam să mâncăm câte ceva, din ceea ce ne cumpăram sau mai aveam adus de acasă).
Am rezistat în aceste condiții 18 zile, iar când ni s-au terminat proviziile de mâncare am cerut să ni se plătească salariul pentru munca depusă, ca să ne putem întoarce acasă. Desigur, acest lucru ni s-a refuzat“. În final, după îndelungi insistențe, inclusiv pe lângă Ambasada României la Praga, a primit 100 de euro, „bani cu care am reușit, cel puțin eu, să ajung acasă. Cei mai mulți au rămas acolo, însă, iar cele câteva coroane pe care le primesc pentru munca grea pe care o prestează nu le ajung nici măcar de mâncare“.
Între ignoranță și dorința de îmbogățire
Adesea, vina pentru aceste tragedii revine atât victimelor, cât și exploatatorilor, în măsură relativ egală. Pentru că cei ce doresc un loc de muncă în străinătate se aruncă de multe ori cu capul înainte, fără a face câteva minime verificări.
În primul rând, ar trebui să se intereseze dacă firma la care apelează este înregistrată. Despre ce e vorba: candidatul trebuie să verifice la inspectoratul județean de muncă dacă firma respectivă are licență de „mediere și plasare forță de muncă“.
Or, așa cum spune Sonia Dan, coordonator de relații publice al portalului de joburi în străinătate Tjobs.ro, „în România, există multe firme care nu au drept de recrutare, dar care folosesc sistemul de „contracte de consultanță“, prin care  se specifică faptul că vor oferi consultanță în vederea obținerii unui loc de muncă, ceea ce înseamnă că acest tip de contracte nu garantează și obținerea efectivă a unui job. Iată de ce, în general, în completarea acestui contract firma ar trebui să propună spre semnare și un „contract de mediere“, respectiv un „contract de muncă“, trimise din partea angajatorului. Informație foarte importantă, acesta din urmă se semnează în România, iar informațiile referitoare la condițiile și la oferta propriu-zisă trebuie să fie menționate și înțelese clar înainte de plecarea din țară“.
În plus, adaugă Sonia Dan, este destul de greu de demonstrat că acel contract este o înșelătorie, cât timp persoana respectivă l-a semnat fără să se uite cu atenție la condițiile stipulate în contract. Iar aceasta nu poate face nimic pentru a-și recupera suma plătită sau pentru a obține jobul solicitat, atâta timp cât contractul de consultanță a fost practic respectat.
De asemenea, atenționează reprezentanta Tjobs, există numeroase oferte de muncă în afara țării din partea unor PFA-uri sau persoane fizice, lucru interzis prin lege.

Condamnări cu picătura
În 2010, autoritățile au investigat 717 cazuri de trafic cu ființe umane, față de 759, în 2009. În consecință, au fost trimiși în judecată 407 oameni, dintre care 203 au fost condamnați, 145 dintre ei primind pedepse cu închisoarea.
Există opinii conform cărora mulți judecători nu înțeleg traficul de persoane, ceea ce duce la încetinirea proceselor de acest tip, existând cazuri nesoluționate încă din 2005. În timpul unui proces din Marea Britanie în care erau implicați traficanți români, avocații au subliniat că poliția din România este conștientă de cazurile de trafic de persoane, însă nu ia măsurile necesare.
Bărbații, femeile și copiii din România sunt supuși la muncă forțată în agricultură și pro­ducție, în primul rând în următoarele state: Spania, Italia, Republica Cehă, Grecia, Finlanda, Israel, Germania, Slovenia și Regatul Unit. Unele rapoarte arată că grupuri criminale de origine romă exploatează românii în majoritatea statelor europene.
Guvernul din România nu respectă pe de-a-ntregul standardele minime necesare pentru eradicarea traficului de ființe umane.
În ceea ce privește protecția și asistența acordate victimelor, Guvernul nu a alocat, pentru al doilea an la rând, nicio sumă ONG-urilor dedicate serviciilor de protecție a victimelor.
Raportul Departamentului american de Stat pe 2011 privind traficul de persoane în România

Cifre:

21
de miliarde de dolari, este costul total al muncii forțate la nivel global, conform estimărilor din 2009 ale Organizației Internaționale a Muncii

1.190
de firme care au ca obiect de activitate „medierea și plasarea forței de muncă“ sunt înregistrate în acest moment în România