«Ar fi totuşi ciudat ca România, o ţară mai săracă, să facă ceea ce nu-şi permit nici germanii, nici francezii sau olandezii.»

Zecile de miliarde de euro care au intrat în România în ultimii ani şi cu care s-a construit atât cât s-a putut n-au venit nici paraşutate, nici trimise cu porumbei: au venit prin bănci. Bănci străine sau bănci foste româneşti. Creşterea economiei din ultimii ani se datorează în mare măsură acestor zeci de miliarde de euro.
Sigur, aceşti bani nu au venit pentru acţiuni filantropice, au venit pentru profit. Dar ei proveneau de la mamele băncilor din ţara noastră sau de la clienţii acelor bănci, convinşi şi ei să investească în România. Cu cât veneau bani mai mulţi, cu atât creştea economia mai frumos şi profitul investitorilor mai vârtos.

Dar perioada asta a trecut. A venit criza, şi mamele băncilor din România au început să aibă probleme la ele acasă, banii s-au împuţinat, până când conducta pe care soseau banii în România a fost tăiată complet. Fiicele şi-ar fi ajutat mamele, înapoind măcar o parte din banii primiţi şi din care s-au înfruptat românii luând credite, dar nu prea mai aveau de unde. Astăzi, toate băncile din lume au probleme de lichiditate şi aşteaptă cu inima strânsă rambursarea creditelor .

Unele, din Europa şi America, au apelat deja la bani publici pentru a-şi rezolva problemele de moment. În Anglia, unele bănci au fost naţionalizate cu totul sau statul a devenit acţionar majoritar.

Băncile centrale au pompat ­mulţi bani fără ca problemele să se rezolve. SUA au tras recent chiar ultimul cartuş; după ce FED a coborât dobânzile la zero, a venit şi noul preşedinte Obama cu alt plan de „jdemii“ de miliarde pentru salvarea economiei. Dar niciun dolar de la contribuabilul american nu s-a dus către o bancă sau firmă care şi-ar avea sediul central în afara SUA. Nemţii au ajutat băncile nemţeşti, olandezii pe cele olandeze.

În România, băncile străine deţin cam 90% din piaţă, cota cea mai mare revenind băncilor austriece. Datorită mărimii pieţei româneşti, dacă aceste bănci ar avea necazuri în ţara noastră, problemele s-ar transmite instantaneu în ţările de origine. Aşa se face că Austria, ale cărei bănci au mare expunere în Europa de Est, a devenit avocatul zonei pe lângă Comisia Europeană, solicitând un ajutor de 150 miliarde de euro, Austria alocând ea însăşi cam 100 miliarde euro pentru combaterea efectelor crizei. Ministrul austriac de finanţe a venit zilele trecute la Bucureşti, încercând să afle în ce măsură statul român ar fi dispus să pună umărul în caz de Doamne-fereşte!

Situaţia e destul de delicată: sunt bănci româneşti, în sensul că plătesc impozite la bugetul nostru, au adus mulţi bani în România, totuşi, acţionarul principal (şi cel care a beneficiat de profiturile din anii de glorie) este din altă ţară. Ar fi totuşi ciudat că România, o ţară mai săracă, să facă ceea ce nu-şi permit nici germanii, nici francezii sau olandezii: să ajute bănci străine. Acţionarii acestor bănci ar trebui să fie primii  care aduc bani de-acasă; statul ar putea ajuta doar dacă are bani şi dacă este dispus să intre în acţionariatul acestor bănci…