Cinematografia şi cultura cinematografică a românilor din perioada comunistă se împart în două perioade. Una glorioasă, în care veneau toate filmele bune de pe mapamond, de la studiourile hollywoodiene până la filmele de nişă din ţările estice, înainte de prima jumătate a anilor 1970, şi o perioadă de secetă cumplită în care rulau doar filme din blocul sovietic, pentru că regimul a tăiat toate investiţiile în filme noi.
Bulevardul filmului era zona cu cele mai multe cinematrografe din Capitală, şapte la număr, pe o porţiune care se întindea din Bulevardul Elisabeta până la Parcul Cişmigiu. Dintre acestea a rămas unul singur, Corso, restul fiind ocupate de firme private sau alte instituţii.
Cinematografia era unul dintre puţinele mijloace de divertisment ale românilor. Din fericire, ţara era împânzită de teatre de cinema şi se construiau în continuare unele noi, dintre care multe au fost abandonate după 1989 pentru că erau prea mari şi greu de folosit. Înainte de 1975, publicul românesc de film se putea delecta cu cele mai importante filme occidentale. „Pe aripile vântului” a fost unul dintre filmele cult şi pentru românii de atunci.
Reprezentaţii de excepţie din toate zonele cinematografice
„În anii ’60 şi ’70 bucureştenii se bucurau de reprezentaţii de excepţie, produse în est dar şi în vest. Din foarte puţine filme erau tăiate la scenele pornografice sau mai deocheate. Aş putea să spun că noi atunci aveam tot ce era mai bun pe piaţa mondială de film”, îşi aminteşte criticul de film Tudor Caranfil, iniţiatorul primei forme a Cinematecii Române, „Seara prietenilor filmului” (1962).
După a doua jumătate a anilor ’70 şi până la prăbuşirea regimului comunist, perioadă care a coincis cu criza economică de atunci, regimul nu a mai făcut nici o investiţie în filme, singurele reprezentaţii din cinematografe constând în filme produse în Uniunea Sovietică şi obţinute prin sistem de barter, adică noi trimiteam producţiile româneşti şi ei ne dădeau la schimb filmele lor. Faptul că se rulau la infinit aceleaşi filme a provocat un declin al cinematografului dar şi a reţelei de săli de cinema, într-o perioadă în care şi programul de la televizor fusese redus la două ore de transmisie pe zi.
„Dacii” de Sergiu Nicolaescu, record de 16 milioane de spectatori
„Ne-am trezit de pe culmile cele mai înalte ale civilizaţiei, cum îi plăcea să spună lui Ceauşescu, într-o criză cinematografică şi spirituală fantastică. Cinemateca ce mai avea o poartă de scăpare din situaţiile astea, penru că dadea filme bune, chiar dacă erau mai vechi. Dar fondul de arhivă era extrem de sărac iar multe filme mari au fost compromise din cauza copiilor foarte uzate şi desfugurate şi a stării jalnice în care se aflau majoritatea peliculelor”, povesteşte domnul Caranfil pentru capital.ro.
Deşi în vremurile bune un film putea aduce în media 10 milioane de spectatori, recordul de audienţă a fost spart tot de filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, dintre care „Dacii” a adus în sălile de cinema 16 milioane de oameni. „Ciprian Porumbescu”, de Gheorghe Vitanidis, „Alo, aţi greşit numărul!”, de Andrei Călăraşu, sau comediile muzicale rulau de fiecare dată cu sălile pline.
Chiar dacă în ultimii ani regimul nu a mai cheltuit nici un ban pe filme, marile case de producţie de peste tot din lume tot trimiteau exemplare în România pentru vizionări. „Multe dintre ele rulau în cinema şi mai erau date şi la televizor, dar cu un titlu diferit şi fără generic, pentru că nu erau plătite drepturile de autor şi trebuia să evităm un proces. Eu, personal, am profitat foarte mult din această situaţie penru că putea să le vorbesc telespectatorilor despre filme şi puteau să le dau fragmente din copiile primite pentru vizionare”, a completat Caranfil.
Dintr-un film de două ore vedeai unul de 70 de minute
„Filmele veneau cu o întârziere, nu se punea problema să coincidă premiera cu cea internaţională. Şi sălile arătau ceva mai bine decât acum, dar să nu uităm că au trecut 30 de ani peste ele”, spune şefa Asociaţiei Criticilor de Film, Cristina Corciovescu.
Preţul unui bilet de cinema era de 7 lei, în condiţiile în care un bilet de tramvai costa un leu, iar salariul mediu era de câteva mii de lei. „Era ceva obişnuit ca un film să facă milioane de spectatori, mai ales pentru că existau cinematografe în toate oraşele, inclusiv cele mici, iar la ţară rulau filme în căminele culturale. În mod paradoxal, deşi erau mult mai puţine filme care se rulau la infinit, veneau mult mai mulţi oameni, chiar dacă vedeau filmul de mai multe ori”, îşi aminteşte Cristina Corciovescu.
„Filmele care rulau, totuşi, rar, la televizor, în afară de faptul că multe dintre ele erau tăiate pentru că nu vroiau să plătească drepturile de autor şi atunci trebuia să scoată genericul şi să taie filmul, mai venea şi cenzura şi intra în scenele cu trimiteri politice sau erotice, astfel încât dintr-un film de două ore vedeai unul de 70 de minute”, explică doamna Corciovescu.
Indiferent cât de cenzurate erau filmele, oamenii se îmbulzeau la cinematograf pentru că nu aveau alternative de distracţie. „Mergeam de cel puţin două ori pe săptămână la film. La noi, îmtrebarea ce filme ai văzut săptămâna asta era un fel de de mai faci. Unde puteai să duci fata la întâlnire? La cofetărie şi la film. Dar pe vremea aceea nu puteai să pupi fata decât după ce se stingeau luminile, altfel riscai sa-ţi facă un necunoscut observaţie”, îşi aminteşte Marian Petre, un cinefil împătimit în anii ’80.
