Trebuie spus că o asemenea situaţie nu reprezintă aşteptările reale, ci doar riscurile previzibile. Un fel de „pregăteşte-te de ce-i mai rău şi aşteaptă-te la ce-i mai bine!“, unul dintre cele mai sănătoase principii ale unui antreprenor. Dar ce ne facem cu ultimele veşti de pe frontul luptei pentru redresarea economiei duse de armata domnului Ponta? Pentru că, în ciuda faptului că „no news is bad news“ în situaţia noastră, după eşecul de la Oltchim şi ultimele ştiri din zona fondurilor europene, începem să ne rugăm să nu mai sune telefonul.

Lumea este în fierbere. America are probleme grave cu economia şi dă semne din ce în ce mai evidente că nu mai are bani să se joace de-a jandarmul planetei. China începe să aibă probleme cu creşterea economică exact în pragul unei schimbări de gardă la Beijing. Europa poate să spere – în cel mai bun caz – la o stagnare pe termen de cinci-zece ani. În situaţia asta nu mai există certitudini. Norii sunt negri pe cerul viitorului şi singurul lucru cuminte de făcut este să-ţi strângi pe lângă tine familia şi să intri în casa cea mai solidă în care te-ai putea feri de urgie. Exact pentru asemenea vremuri ne-am dorit să fim în UE, adăpostul pe care l-am considerat cel mai sigur şi pentru care ne-am plătit din greu biletul de intrare. Iar acum, odată intraţi, în loc să ne familiarizăm cu regulile casei ca să ne facem şederea mai plăcută, noi ne-am apucat să dosim argintăria prin saltea, să scuipăm seminţe în sufrageriile altora şi să facem scandal gazdelor dacă ne atrag atenţia la regulamentul de ordine interioară. Iar reacţiile UE, fireşte, vor fi într-o singură direcţie: să ne împingă spre fundul curţii şi, la nevoie, să ne dea afară. Nu e niciun secret: nu intrăm în Shengen, pierdem masiv bani europeni, iar oficialii români au drumul blocat spre orice poziţie importantă în cadrul Uniunii. Ţara noastră are un potenţial foarte mare. Are şanse reale de a fi independentă din punct de vedere energetic, este o piaţă importantă, beneficiază de o poziţie geopolitică strategică. Avem posibilitatea să ne creştem nivelul de trai, cu condiţia să ne ţinem de proiectul naţional pe care ni l-am asumat odată cu căderea comunismului. Singuri nu avem cum să reuşim.

Avem nevoie de banii, know-how-ul şi practicile din Vest. Orice întoarcere din drum, orice defilare oficială cu personaje precum gargaragiul Antonescu, senilul Marga, şacalul Voiculescu sau rasistul Becali în prim-plan ne costă enorm.

În condiţiile astea, dacă aş fi Ponta mi-ar cam îngheţa zâmbetul pe buze. Şi mi-aş aranja un program săptămânal de meditaţii private cu Mugur Isărescu. Până la urmă, se spune că a greşi este omeneşte. Chiar şi istoria iartă uneori. Dar numai pe învingători.

Claudiu Şerban este directorul editorial al Capital