Arabia Saudită nu poate disloca militar Iranul fără ajutorul SUA iar Iranul are nevoie pentru atenuarea impactului sancțiunilor de o relație consolidată cu țările din Golf. Pe fondul unui mediu regional destabilizat rapid, exacerbat de criza Israelo-Palestina, precum și a provocărilor prezentate de opoziția iraniană față de interesele occidentale – care acoperă dimensiunile regionale, nucleare și cele legate de războiul din Ucraina- statele europene ar trebui să vadă acum această apropiere neașteptată, mai degrabă ca un pas binevenit, decât ca un mijloc pentru Iran de a se sustrage presiunii occidentale, a scris Alexandru Grumaz pentru EVZ

Riadul are acum o influență și o pârghie economică crescândă în Teheran pentru a ajuta la frânarea escaladării, iar europenii ar trebui să încurajeze în mod activ această diplomație pentru a promova stabilitatea regională. Saudiții ar putea presa Teheranul să îndepărteze – sau cel puțin să nu blocheze – o încetare a focului în Gaza și să prevină un război mai larg în Liban, pe fondul ciocnirilor crescânde dintre Israel și Hezbollah – al cărui lider Hassan Nasrallah a fost ucis de Israel într-un bombardament la Beirut pe 27 septembrie.

Noul lider Hezbollah

La mai bine de o lună de la uciderea liderului Hassan Nasrallah de către forțele aeriene israeliene, Hezbollah a anunțat marți,29 octombrie 2024, numirea lui Naim Qassem ca noul său secretar general. Un pioner al mișcării încă de la înființarea ei în 1982, Qassem a servit ca șef adjunct al Hezbollah din 1991. Spre deosebire de predecesorul său, Qassem este văzut mai degrabă ca un lider spiritual decât ca un tactician militar. În general, el este văzut ca fiind mai puțin carismatic decât Nasrallah, care a făcut din grup cea mai puternică forță proxi a Iranului din regiune și un jucător formidabil în politica libaneză. Guvernul israelian a scris într-o relatarea a sa pe X despre Qassem: „locul său în această poziție poate fi cel mai scurt din istoria acestei organizații teroriste, dacă va merge pe urmele predecesorilor săi Hassan Nasrallah și Hashem Safieddine”, referindu-se la aparentul succesor al lui Nasrallah și un confident apropiat al Republicii Islamice, care a fost, de asemenea, ucis de Israel în ultimele săptămâni.

O nouă conducere la Casa Albă

Angajamentul saudit față de Teheran ar putea chiar ajuta la încurajarea negocierilor pe alte probleme critice, cum ar fi programul nuclear al Iranului. Acest lucru rămâne adevărat chiar dacă o a doua administrație Donald Trump reînnoiește campania de presiune maximă a Americii împotriva Teheranului și legăturile cu Occidentul se deteriorează și mai mult. Este puțin probabil ca Riad să facă lobby în mod activ în SUA pentru a opri măsurile dure împotriva Iranului, dar influența sa în Teheran îi va oferi spațiu pentru a implica ambele părți.

Noua politică de acoperire strategică a regatului îl poate încuraja să urmărească flexibilitatea pentru a se angaja economic cu Iranul, poziționându-se ca un intermediar valoros între SUA și Iran – mai ales dacă relația sa cu Trump continuă să fie la fel de pozitivă precum a fost în trecut. Europenii ar trebui să exploreze modalități de a-i sprijini pe saudiți în acest rol. Poziția regională a SUA rămâne însă un punct critic de divergență între Arabia Saudită și Iran și va continua să alimenteze tensiunile în curs între cele două. După cum a menționat un fost oficial iranian pentru WSJ, percepția de la Teheran este că Consiliul de Cooperare din Golf (GCC) afirmă că „nu va face nimic în ceea ce privește Iranul fără acceptarea de la DC.”

Aceasta explică de ce cooperarea economică saudit-iraniană a fost blocată, Riadul nedorind să conteste sancțiunile SUA. Mai mult, Riad încă încearcă să urmărească un acord de normalizare cu Israelul în schimbul securității SUA, a garanțiilor militare și acces mai mare la capacitățile de informații israeliene – mișcări pe care Teheranul le vede într-o lumină amenințătoare.

Vizunii diferite între Riad și Teheran și o scurtă incursiune în istorie

Există multe conflicte din Orientul Mijlociu care ar putea remodela ordinea politică globală. Dar cel mai probabil să facă acest lucru este bătălia dintre cele două puteri dominante ale regiunii: regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran. Deși această rivalitate a fost văzută în primul rând ca un conflict etnic și sectar între arabii saudiții predominant sunniți și iranienii perși șiiți, linia de demarcație cheie astăzi este ideologică. Ciocnirea se concentrează pe viziunile lor strategice respective – Viziunea Arabiei Saudite 2030 și Viziunea Iranului 1979. Fiecare viziune dictează politicile interne ale țării respective, precum și modul în care aceasta se ocupă de ceilalți. Revoluția islamică din Iran din 1979 a fost un punct de cotitură cheie în legăturile saudit-iraniene, cu efecte care rezonează până în zilele noastre.

În urma acesteia, Riad a acuzat Teheranul că își folosește puterea ideologică soft și rețelele sectare pentru a incita tulburări în Golf. La rândul său, Teheranul a pictat regatul ca pe o monarhie absolută susținută de SUA, punând la îndoială în mod fundamental credibilitatea sa ca lider al lumii arabo-islamice. Din 1979, ambele țări au concurat pentru conducerea regională. Temerile regatului cu privire la expansionismul regional al Iranului s-au intensificat după căderea lui Saddam Hussein în Irak în 2003, când Teheranul a profitat de momentul pentru a-și întări influența cu aliații șiiți precum partidul Dawa și mai târziu Hashd al-Shaabi (Forțele de mobilizare populară).

Anxietatea saudită a continuat să crească pe măsură ce Iranul și-a adâncit raza de acțiune în Liban și Siria prin Hezbollah și alianța sa cu regimul Assad, toate în timp ce își avansa programul nuclear. Până în 2008, regele saudit a cerut guvernului SUA să întreprindă acțiuni militare directe împotriva Iranului. Poziția în creștere a Iranului în Irak, Siria și Liban, precum și desfășurarea rețelei sale de „axă de rezistență”, au vizat în primul rând construirea unui front de apărare și descurajare împotriva SUA și Israel, cu încercuirea Arabiei Saudite drept garanție. În acest context, revoltele arabe din 2011 au declanșat o escaladare semnificativă a tensiunilor. Riad a acuzat Corpul Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) că folosește o organizație radicală șiită, Hezbollah al-Hejaz, pentru a transforma protestele locale din provincia de Est a Arabiei Saudite într-o insurgență.

Siria și Yemen ”câmpuri de luptă” între saudiți și iranieni

Riad a văzut apoi o deschidere pentru a folosi protestele anti-regim în Siria în a contesta influența regională a Iranului, având în vedere legăturile Teheranului cu Assad și rolul central al Levantului în strategia regională a Iranului. Din 2013, Arabia Saudită a oferit asistență armată grupărilor care lucrează pentru detronarea lui Assad, determinând Iranul să-și întărească sprijinul pentru Damasc prin furnizarea de arme și luptători. Siria a devenit principalul câmp de luptă într-un război regional mai larg centrat pe rivalitatea saudit-iraniană.

Ca parte a acestei confruntări din ce în ce mai extinse, Iranul a privit în Yemen un punct cheie de presiune pe care să-l folosească împotriva Riadului și a început să ofere arme, informații, instruire și îndrumare mișcării Houthi, care a pus mâna pe capitala Sanaa în septembrie 2014. În martie 2015, Houthi au început să lanseze atacuri împotriva regatului. Teama de un mandatar iranian care controlează Yemenul – sau, după cum spun factorii de decizie saudiți, „înființarea unui alt Hezbollah la granițele noastre” – a devenit o obsesie saudită. Concepută pentru a fi o campanie militară rapidă, intervenția condusă de Arabia Saudită în Yemen s-a transformat într-un eșec costisitor de un deceniu, Houthii controlând astăzi o mare parte a țării și dominând politica yemenită.

Intervenția condusă de Arabia Saudită în Yemen a fost vârful unei politici anti-Iran adoptate de noua conducere saudită întronată în 2015. Regele Salman, și în special fiul său Mohammed bin Salman, care a devenit prinț moștenitor în 2017, au fost hotărâți să contracareze atacurilor iraniene. În acel an, Arabia Saudită l-a reținut pentru scurt timp pe Saad Hariri, prim-ministrul al Libanului și liderul Mișcării Viitorului aliniată cu Arabia Saudită. Riad l-a forțat să demisioneze temporar în semn de protest față de influența asertivă a Iranului în Liban, exercitată prin Hezbollah. Riad a încercat apoi să facă noi incursiuni în Irak, punând capăt politicii de neangajare a regatului cu Bagdadul – o poziție care datează de la căderea lui Saddam Hussein și trecerea ulterioară a Irakului pe orbita de influență a Iranului.

A oferit sprijin diferitelor facțiuni politice locale, inclusiv clericului șiit Moqtada al-Sadr, în încercarea de a le îndepărta de Teheran. Oficialilor saudiți le place să spună o poveste despre țara lor și Iran. La sfârșitul anilor 1960, șahul Mohammed Reza Pahlavi, conducătorul și cel care a modernizat Iranul, i-a scris regelui Faisal al Arabiei Saudite. ”Faisal, a scris șahul, ar trebuit să liberalizezi Arabia Saudită altfel, ai putea fi răsturnat”. În răspunsul său, Faisal a sugerat că Pahlavi – cu viziunea sa seculară, mai europeană asupra societății – a fost de fapt cel care risca să fie destituit. „Maiestate, îmi permit să-ți amintesc, nu ești șahul Franței”, a scris el, adăugând: „Populația ta este în proporție de 90% musulmană. Vă rog să nu uitați asta.” Regele s-a dovedit a avea dreptate. În revoluția din 1979 din Iran, protestatarii l-au detronat pe Pahlavi și au transformat țara dintr-o monarhie aliată cu SUA într-o teocrație anti-americană.

Confruntările din Orientul Mijlociu între Teheran și Riad

În ultimele două decenii, Iranul și Arabia Saudită s-au aflat pe părți opuse ale celor mai mortale conflicte din Orientul Mijlociu. Cei doi au susținut grupuri rivale din Irak, Siria și Yemen, precum și din Liban și teritoriile palestiniene. În fiecare dintre aceste arene, puterea dura susținută de Iran a prevalat. Arabia Saudită a renunțat în mare parte sau a fost învinsă. Cea mai umilitoare dintre aceste înfrângeri a fost în Yemen. Între 2015 și 2019, Riad a cheltuit peste 200 de miliarde de dolari pentru o intervenție militară pentru a contracara acapararea puterii de către Houthi susținuți de Iran.

Acea intervenție a contribuit la zeci de mii de morți printre civili. Cu toate acestea, nu a reușit să slăbească grupul. Astăzi, houthii, ale căror sloganuri doresc moartea Americii și Israelului, nu numai că rămân înrădăcinați în putere, dar au blocat și economia globală, deturnând comerțul estimat la 200 de miliarde de dolari prin hărțuirea navelor din Marea Roșie (aparent pentru a protesta împotriva războiului Israelului din Gaza). Houthii, care și-au început atacurile la sfârșitul anului trecut 2023 în timpul războiului din Gaza, folosesc datele satelitare rusești în timp ce își extind atacurile. Datele sunt transmise prin intermediul membrilor Corpului Gărzii Revoluționare Islamice din Iran, care au fost încorporați în trupele Houthii din Yemen.

Asistența arată cât de departe este dispus să meargă președintele rus Vladimir Putin pentru a submina ordinea economică și politică occidentală condusă de SUA. Rusia, în acest caz, i-a sprijinit pe houthii susținuți de Iran, pe care SUA îi desemnează drept grup terorist. Atacurile rutelor maritime au provocat perturbări majore în comerțul global, deoarece expeditorii au deturnat navele pentru o perioadă spre sud, în jurul Capului Bunei Speranțe, o călătorie mai lungă și mai costisitoare. Aproape 1 din 10 barili de petrol transportați zilnic în întreaga lume tranzitează Bab al-Mandab, strâmtoarea care separă Marea Roșie de Oceanul Indian. Traficul tancurilor pe acea rută a fost cu 77% mai mic în august 2024 comparativ cu octombrie 2023, potrivit Windward, o companie de informații maritime. SUA au promis că vor proteja căile maritime internaționale, iar în decembrie anul trecut 2023 au lansat o coaliție navală multinațională pentru a escorta navele care călătoresc prin strâmtoare.

Până în aprilie 2024, SUA cheltuiseră aproximativ 1 miliard de dolari pe muniții pentru a elimina dronele și rachetele Houthi și pentru a proteja transportul maritim în Marea Roșie. SUA a mers și mai departe și la începutul acestei luni a trimis bombardiere B-2 Spirit să lovească arsenalele Houthi. La începutul acestei luni, traficantul de arme rus Viktor Bout, care fusese recent eliberat dintr-o închisoare din SUA într-un schimb de prizonieri cu Moscova, încerca să intermedieze vânzarea de arme automate, de calibru mic, în valoare de aproximativ 10 milioane de dolari către Houthi, a scris Wall Street Journal.

Nu era clar dacă vânzarea a fost inițiată sau binecuvântată de Kremlin. De când Houthi au început să atace navele conectate cu Israelul și aliații săi, în urmă cu aproape un an, majoritatea navelor care efectuează traversarea periculoasă în apropierea teritoriilor lor au început să-și întrerupă semnalele radio, complicând eforturile de a le urmări. Serviciile prin satelit disponibile comercial tind să sufere lacune în acoperire și întârzieri în transmisie așa că acestea sunt greu de urmărit. Rusia a încercat să stimuleze instabilitatea din Orientul Mijlociu până în Asia pentru a crea probleme SUA. Conflictul tot mai extins din Orientul Mijlociu, declanșat de atacul din 7 octombrie asupra Israelului, de anul trecut, a absorbit resurse și atenție într-un moment în care Washingtonul a căutat să se concentreze asupra amenințărilor din Rusia și China.

MBS și administrația Trump

La nivel global, Riad a făcut lobby energic administrației Trump pentru a adopta o poziție fermă împotriva Teheranului, încurajând decizia sa din 2018 de a părăsi Planul comun de acțiune cuprinzător (JCPOA), acordul internațional de a limita programul nuclear al Iranului și, în schimb, să se angajeze la un nivel maxim al unei campanie de presiune. De la semnarea sa în 2015, sub administrația Obama,  Riad a susținut că compromisul de bază al JCPOA – dezghețarea activelor financiare iraniene în schimbul reducerii programului său nuclear – a oferit IRGC doar noi resurse pentru a-și susține proxi-urile regionale. Teheranul a considerat decizia lui Trump de a intensifica acțiunile militare și presiunea economică împotriva Iranului ca fiind parțial un produs al încurajării saudite.

Văzând Riadul ca o amenințare strategică, Iranul și-a intensificat în mod semnificativ sprijinul față de houthi, ducând la cel puțin 1.000 de atacuri cu rachete lansate din Yemen în Arabia Saudită între 2018 și 2019, precum și la creșterea a atacurilor IRGC asupra transporturilor maritime din strâmtoarea Ormuz. Acesta a fost un moment de conflict acerb de proxi în regiune și de prăbușire a legăturilor bilaterale. Pe măsură ce tensiunile s-au intensificat, în 2016, Riad l-a executat pe proeminentul cleric Sheikh Nimr al-Nimr, care a condus protestele șiite în regat în 2011. Ca răspuns, protestatarii iranieni au luat cu asalt ambasada Arabia Saudită din Teheran și consulatul din Mashhad. Acuzând guvernul iranian că nu și-a protejat sediile diplomatice, Arabia Saudită a rupt oficial relațiile diplomatice cu Iranul. Loviturile Houthi asupra Arabiei Saudite au scos la iveală fragilitatea garanțiilor de securitate ale SUA pe care regatul s-a bazat de zeci de ani, forțând Riadul să-și tempereze abordarea anti-Iran.

Atacurile au reprezentat, de asemenea, o amenințare la adresa strategiei lui Mohammed bin Salman (MBS) de a revizui și moderniza sistemele economice și sociale din Arabia Saudită, care necesită în mod fundamental un mediu stabil pentru a reuși. În calitate de lider de facto al regatului, ambiția centrală a lui Mohammed bin Salman a fost să câștige inimile și mințile tinerilor saudiți, care alcătuiesc majoritatea covârșitoare a populației și care nu s-au simțit reprezentați de o conducere octogenară blocată într-un regim ultraconservator și închis. În 2016, Mohammed bin Salman a lansat Vision 2030, un plan ambițios pentru o Arabia Saudită post-petrol, care promite o creștere economică susținută și libertăți sociale în schimbul acceptării politice.

Dar realizarea unei viziuni atât de ambițioase nu ar fi posibilă în timp ce rachetele Houthi zburau deasupra capului. Momentul crucial a sosit în septembrie 2019, când Iranul a coordonat un atac pe scară largă asupra instalațiilor petroliere ale Arabiei Saudite din Abqaiq și Khurais. Acest atac a oprit 50% din producția de petrol a Regatului timp de peste două săptămâni. A fost un răspuns direct iranian la restabilirea sancțiunilor americane de către administrația Trump. În mod semnificativ, SUA nu a ripostat, argumentând că Arabia Saudită ar trebui să conducă răspunsul. Prăbușirea umbrelei americane de descurajare veche de zeci de ani a lăsat Riadul extrem de vulnerabil. Saudiții au sperat că Trump, motivat de investițiile saudite, va inversa retragerea Americii din regiune inițiată sub fostul președinte al SUA, Barack Obama.

În schimb, au fost forțați să se confrunte cu realitatea unei retrageri continue care a fost doar întărită de administrația Joe Biden. Relațiile dintre SUA și Arabia s-au deteriorat și mai mult după ce Casa Albă a desecretizat un raport CIA care indică faptul că Mohammed bin Salman a aprobat uciderea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, Biden etichetând țara drept paria. Biden a redus, de asemenea, amprenta militară a SUA în regiune, retrăgând armamentul și personalul din baze strategice și oprind livrările de arme către regat, chiar dacă acesta se confrunta cu atacurile Houthi zilnice asupra orașelor și infrastructurii critice.

Schimbarea SUA a forțat Riadul să-și regândească întreaga strategie. A ajuns să considere diplomația cu Teheranul ca fiind necesară pentru a-și păstra securitatea și pentru a se asigura că nu va deveni un teatru central în confruntarea SUA-Iran într-un moment în care SUA nu mai erau dispuse să ofere garanții de securitate. În timp ce căutau o nouă direcție, Riad și Teheran au lansat un dialog discret în 2019 pentru a defini o foaie de parcurs acceptabilă reciproc pentru detensionare. Acest proces a fost facilitat de Irak și Oman, care au găzduit cinci runde de discuții directe între cele două țări. Miniștrii de externe saudiți și iranieni s-au întâlnit apoi față în față la Conferința de la Bagdad pentru Cooperare și Parteneriat din 2021, care a fost co-convocată de Franța.

Acest proces a culminat la Beijing în martie 2023, China împingând acordul peste ”linia de sosire”, asigurând saudiții că își vor folosi pârghia economică pentru a se asigura că Iranul își va respecta angajamentele. Acordul s-a bazat pe premisa de bază că, în schimbul sprijinului saudit în reducerea izolării politice și economice iraniene, Iranul va pune capăt atacurilor convenționale împotriva regatului. Pentru Riad, acordul a câștigat timp pentru a-și consolida aparatul de apărare și a-și regândi arhitectura mai largă de securitate pe fondul dinamicii globale în evoluție. La 11 octombrie 2023, președintele iranian de atunci Ebrahim Raisi și Mohammed bin Salman au avut prima lor conversație  telefonică de la semnarea acordului de la Beijing.

În noiembrie 2023, Raisi a participat la summitul comun de urgență privind Gaza, convocat de Liga Arabă și Organizația de Cooperare Islamică (OCI) la Riad – prima dată când un președinte iranian a vizitat regatul din 2012. Acolo, Iranul a semnat o declarație comună prin care acceptă o soluție cu două state în Levant. În ciuda respingerii publice ulterioare de la Teheran, oficialii saudiți îl văd ca un semn că Iranul poate face parte din soluția la criza din Gaza, pe care o consideră necesară pentru un aranjament durabil. Mohammed bin Salman a acceptat ulterior o invitație de a vizita Teheranul și, după moartea lui Raisi, a purtat o conversație telefonică timpurie cu Pezeshkian, unde s-a angajat să continue cooperarea.

Concluzii: Pe scurt, acordul saudito-iranian a facilitat un anumit grad de calm regional și a fost acceptat de Riad ca un mijloc de a încerca să modereze comportamentul iranian, chiar și pe fondul crizei din Gaza. În realitate, Orientul Mijlociu rămâne de o importanță vitală atât pentru interesele SUA, cât și pentru cele ale Chinei.

Un tratat bilateral de apărare cu Arabia Saudită, încercarea începută de Administrația Biden, poate părea un răspuns neobișnuit, deoarece ar sugera doar că promite o implicare mai profundă a SUA în Orientul Mijlociu. Dar, dacă va avea succes, un tratat de apărare dintre SUA și Arabia Saudită ar transfera, de fapt, mai multă sarcina abordării problemelor din regiune asupra partenerilor americani, ar limita influența chineză și chiar ar apropia partenerii în eforturile conduse de SUA de a aborda provocările globale și de a consolida normele preferate ale Washingtonului. Consilierul pentru securitate națională al președintelui Joe Biden, Jake Sullivan, s-a întâlnit în mai 2024 cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, pentru a discuta despre ceea ce regatul a descris drept versiunea „semifinală” a unui acord de securitate amplu între țări. Un pas mare în rezolvarea problemelor Orientului Mijlociu. Un astfel de tratat ar aduce trei beneficii strategice potențiale:

În primul rând, ar lega mai strâns Arabia Saudită și Statele Unite, solidificând unul dintre cele mai importante parteneriate ale Washingtonului în Orientul Mijlociu. O garanție de apărare reciprocă ar fi piesa centrală a oricărui tratat dintre SUA și Arabia Saudită, dar orice astfel de tratat ar facilita și cooperarea dintre cele două țări în domenii sensibile de înaltă tehnologie, cum ar fi inteligența artificială și lanțurile de aprovizionare aferente, precum și accesul saudit la tehnologia de apărare din SUA.

În al doilea rând, tratatul ar ajuta Arabia Saudită – și, prin extensie, regiunea – să gestioneze și să rezolve crizele fără o intervenție extinsă a SUA. Arabia Saudită este deja unul dintre cei mai importanți cumpărători de arme americane și occidentale din lume. Un tratat de apărare dintre SUA și Arabia Saudită ar aduce schimburi și exerciții militare mai frecvente, permițând Statelor Unite să modeleze mai bine reformele critice din Arabia Saudită care urmăresc să-și transforme armata într-o forță de luptă modernă.

În cele din urmă, un tratat de apărare dintre SUA și Arabia Saudită i-ar putea aduce pe saudiți și, probabil, pe alții din regiune, în eforturile de a aborda provocările globale. Riad și-a demonstrat deja interesul pentru a-și exercita influența globală dincolo de ajustarea ofertei de petrol pe piețele mondiale. În august 2023, Arabia Saudită a găzduit un summit internațional despre războiul din Ucraina. De asemenea, a căutat un rol proeminent în reuniunile grupărilor multilaterale, cum ar fi G-20. Washingtonul, la rândul său, a recunoscut din ce în ce mai mult potențialul Arabiei Saudite, precum și al Emiratelor Arabe Unite și al altor state bogate din Golf de a valorifica bogăția și influența diplomatică în abordarea problemelor transnaționale, cum ar fi schimbările climatice și procesarea mineralelor critice.

După decenii în care a văzut statele din Orientul Mijlociu drept ”obiecte” ale politicii externe a SUA, Washingtonul le vede din ce în ce mai mult ca parteneri. Indiferent cine vine la Casa Albă taratul cu Arabia Saudită va fi piatra unghiulară a soluției de securitate în Orientul Mijlociu. Deocamdată Arabia Saudită găzduiește prima reuniune a unei noi ”alianțe internaționale” vizând încurajarea creării unui stat palestinian, așa informează AFP.