Până în 1870, consumul de ciocolată era nesemnificativ în mica Românie. Cafeaua era singurul deliciu care mai îmbogăţea mesele, în afara şerbeturilor, sarailiilor sau altor „dulcegării“ orientale.
Începând din 1870, s-a introdus în ţară ciocolata şi cacaua, aduse mai ales din Elveţia şi Franţa. Anul 1870 a fost punctul de plecare al unei afaceri, care depăşea aşteptările unei cofetării cu laborator propriu. Odată cu tăierea bulevardului Regina Elisabeta, maidanele au fost lotizate şi vândute investitorilor. Au apărut hoteluri, restaurante, berării, cinematografe, cabareturi, varieteuri, dar şi prima fabrică de ciocolată din Bucureşti, ridicată în anul 1891 de industriaşul francez F. Bresson. În anul 1898, fabrica a trecut în proprietatea lui C. I. Zamfirescu, ai cărui moştenitori au continuat afacerea până la naţionalizare. C.I.Zamfirescu a fost unul dintre primii români care au investit în industrie, iar afacerea sa a fost de succes. Sediul fabricii s-a aflat, aşadar, pe bulevardul Elisabeta la nr. 38.
În anul 1906, C. I. Zamfirescu şi-a amenajat fabrica de ciocolată conform normelor cerute de progresele acestei industrii, astfel că produsele sale rivalizau cu cele din străinătate. Vânzările realizate în anul 1906 au fost de 800.000 de franci. Aproape 350.000 de franci din această sumă au reprezentat vânzări în Capitală. Aceasta a însemnat o creştere de 90% faţă de consumul de la începuturile fabricii. Altfel, putem spune că I.C.Zamfirescu a intuit preţul pionieratului în industrie, dar şi riscul asumat. Întâietatea în branşă i-a adus nu numai prestigiul cuvenit, ci şi posibilitatea să fie mereu cu un pas înaintea noilor investiţii în domeniul dulciurilor, care au explodat după Primul Război Mondial.
„Ciocolata Zamfirescu“ a rămas renumită până la naţionalizare, bomboanele sau dulciurile de comandă specială erau, pe lângă rarităţi aşa-zis culinare, şi adevărate măiestrii de forme şi gusturi, asezonate cu metode originale de împachetare şi comercializare.
