Recenta conferinţă organizată de Banca Naţională a României pe tema proceselor dintre bănci şi clienţii lor,mai precis pe tema clauzelor abuzive din contractele de credit,a stârnit reacţii diverse.
Unii,ce-i drept puţini la număr şi obişnuiţi în timp să soarbă fiecare cuvânt coborât dinspre BNR către muritorii de rând, au căzut în admiraţie la auzul argumentelor aduse de bancheri şi de avocaţii lor.
Alţii,subiectivi şi interesaţi sub diverse forme de o rezolvare în favoarea clienţilor sau pur şi simplu revoltaţi, au sărit să acuze Banca Naţională că a invitat la discuţii doar una dintre părţi sau, ca să fiu mai clar, că nu a invitat nici măcar o asociaţie reprezentantivă pentru clienţi sau unul dintre avocaţii care îi reprezintă pe oameni în instanţă. 
Desigur, aceştia din urmă au dreptate, fapt care devine evident dintr-o simplă privire aruncată asupra listei de invitaţi la seminarul cu pricina (bancheri, avocaţi ai bancherilor, specialişti din BNR şi, mai degrabă ca o pată de culoare care să salveze aparenţele, un reprezentant ANPC).

Însă de ce s-ar fi aşteptat cineva ca Banca Naţională să fie interesată de opinia clienţilor? Banca Naţională a transmis pe toate căile posibile, a repetat chiar până la exasperare, că nu o interesează clienţii băncilor. Evident, nu a spus-o cu aceste cuvinte, însă, de fiecare dată când jurnaliştii au cerut detalii privind contractele de credit, de fiecare dată când unui oficial al BNR i s-a cerut părerea în legătură cu diverse situaţii apărute între bănci şi clienţii lor persoane fizice, răspunsul a fost acelaşi: Banca Naţională nu se poate ocupa de fiecare contract în parte, relaţia dintre clienţi şi bănci nu este problema BNR, adresaţi-vă Protecţiei Consumatorului.

Să spunem că am înghiţit şi găluşca asta şi că, luminaţi în sfârşit de învăţăturile celor ce nu greşesc, înţelegem că sarcina BNR este să se ocupe exclusiv de chestiuni care “pun în pericol stabilitatea financiară a ţării” şi că, tocmai de aceea,  nu are de ce să fie interesată de fiecare amărât inconştient şi exuberant care a luat credit fără să ştie ce a semnat. Să ignorăm total realităţile „din teren”  şi să admitem că nu BNR, ci o entitate de undeva din spaţiul extraterestru dă avizele pentru fiecare normă de creditare a fiecărei bănci care activează în România.

Chiar şi într-un astfel de scenariu, BNR a greşit cât timp nu s-a implicat deloc, şi o recunoaşte , acum, când  se implică violent şi, probabil, decisiv ,de partea băncilor.
Din 2009 şi până săptămâna trecută(luăm ca reper doar perioada în care conflictele dintre bănci şi clienţi au crescut exponenţial ca intensitate şi frecvenţă) Banca Naţională şi-a delegat responsabilităţile către alte insituţii. Ne-a trimis pe toţi către ANPC. Cu alte cuvinte, o instituţie care este populată de o armată de specialişti supracalificaţi în domeniul financiar-bancar îşi deleagă responsabilităţile către o instituţie care nu are, şi nici nu trebuie să aibă, angajaţi specializaţi în domeniu.

Mai departe, ANPC îi sfătuieşte pe clienţii băncilor să se adreseze justiţiei. Judecătorii se trezesc cu mii de procese între bănci şi clienţii lor. Chestiunea devine un fenomen.Clienţii încep să câştige procesele. BNR continuă să vegheze la stabilitatea sistemului financiar şi să tacă superior. Apare o propunere de reglementare privind clauzele abuzive,mărul discordiei până la urmă, adică o prevedere care spune că dacă o autoritate a statului sau o asociatie de clienţi obţine o decizie judecătorească care să arate că o anumită clauză contractuală este abuzivă atunci acea clauză va trebui exclusă din toate contractele care o conţin. În plus, în baza Noului Cod de Procedură Civilă, procesele pe tema clauzelor abuzive ar trebui să aibă doar două faze(fond şi apel) şi să nu mai ajungă, pe cale de consecinţă, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Bancherii însă, vor musai la ÎCCJ. Principalul argument: Înalta Curte este singura instanţă abilitată să dea un răspuns unitar în ceea ce priveşte conflictele dintre bănci şi clienţi. BNR se implică de această dată şi susţine argumentul avocaţilor băncilor care lasă  până la urmă de înţeles, că doar judecătorii de la Înalta Curte au calificarea şi experienţa necesare să rezolve astfel de situaţii.
Cu alte cuvinte, afirmă bancherii şi BNR susţine, chestiunea clauzelor abuzive este o problemă importantă, de “interes naţional”, din moment ce nu orice instanţă se poate ocupa de ea. Este, nu-i aşa, o chestiune care influenţează “stabilitatea sistemului financiar”.

Păi cum adică? Nu zicea BNR  că relaţia contractuală dintre bănci şi clienţi nu influenţează stabilitatea sistemului financiar? Nu a fost chiar acesta motivul pentru care a delegat responsabilităţile către ANPC? Nu pentru că au fost categorisiţi drept cazuri neînsemnate au ajuns clienţii în Justiţie? Nu cumva, ţinând acum partea băncilor, BNR recunoaşte că a greşit, sau măcar că a estimat prost proporţiile fenomenului?

Din această perspectivă, implicarea Băncii Naţionale în problema  clauzelor abuzive din contractele de credit, ca şi cuvântările oficialilor săi pe această temă, nu sunt altceva decât o spovedanie pe jumătate,o recunoaştere ipocrită şi indirectă  a greşelilor fără o recunoaştere a vinei.