Primul lucru care ne vine în cap atunci când ne gândim la relaţia dintre climă şi bani este, cel mai probabil, tabelul cu cheltuielile de întreţinere sau factura la gaze. Există un indicator care ne arată de câtă energie este nevoie pentru a încălzi o locuinţă în funcţie de zona unde este amplasată aceasta. Heating degree day (HDD, în româneşte grade-zile) reprezintă numărul de grade cu care trebuie ridicată temperatura unei clădiri pentru a asigura confortul termic al locatarilor. Într-o zi geroasă de iarnă, poate fi vorba de o diferenţă de 40 de grade, în timp ce primăvara târziu sau toamna devreme e posibil să avem nevoie doar de 2-3 grade. Toate aceste diferenţe zilnice de temperatură între media temperaturii exterioare şi temperatura de confort se adună şi astfel se poate calcula numărul de grade-zile pe o lună sau pe întreg anul.

Conform statisticilor Eurostat, media la nivelul Uniunii Europene este de circa 3.000 de grade-zile pe an. Ea este evident mai mare în statele nordice (în jur de 5.000 în Suedia şi circa 5.400 în Finlanda) şi mai mică în zonele mediteraneene (600 de grade-zile în Cipru, 1.100 în Portugalia, 1.500 în Grecia, 1.800 în Spania şi Italia, 2.300 în Franţa şi Croaţia). În România, media ultimilor ani este de circa 2.800 de grade-zile, mai ridicată în centrul ţării şi în nordul Moldovei (3.100-3.200) şi mai scăzută în sud şi sud-est (2.500-2.600). Cu alte cuvinte, în lunile reci (din octombrie până în aprilie), temperaturile exterioare medii sunt în România în medie cu 13 grade mai mici decât nivelul de confort termic (care este considerat de obicei a fi de 18-19 grade). Spre comparaţie, în Italia diferenţa medie este doar opt grade, iar în Portugalia, de cinci.

Bani grei

Este evident că românii cheltuiesc semnificativ mai mult pentru a-şi încălzi locuinţele decât cei din jumătatea de sud a continentului. Un calcul relativ grosier arată că este nevoie de circa 4 KWh pentru a ridica cu un grad temperatura într-o locuinţă de 80 de metri pătraţi construiţi unde se înregistrează pierderi termice medii (ceva mai puţin dacă este vorba despre un apartament la bloc, ceva mai mult dacă este vorba despre o casă). Adică o familie medie din România consumă cam 11.000 KWh pe an pentru încălzire, în timp ce una din Grecia doar 6.000 KWh pe an, iar una din Portugalia se descurcă cu vreo 4.000 KWh.

În România, cei care au centrală pe gaze plătesc cam 0,14 lei pentru KWh (deci în jur de 1.500 de lei pe an pe locuinţa medie conform calculului de mai sus), iar cei conectaţi la sistemele de termoficare, cam 0,2 lei pe KWh (adică undeva la 2.200 de lei). Iar cei care au făcut greşeala să-şi construiască locuinţe mari simt din plin povara încălzirii. „Am ridicat în 2007 o casă de 200 de metri pătraţi în Pantelimon şi, în funcţie de cât de rece este iarna, dau pe gaze între 3.500 şi 5.000 de lei pe an“, povesteşte bucureşteanul Valentin Grasu.

Cu o climă ca a Greciei, sumele ar fi scăzut la aproape jumătate. Adică, punând la socoteală circa patru milioane de locuinţe încălzite cu gaze sau conectate la sistemul centralizat, plătim în plus pentru confortul termic cam 700 de milioane de euro pe an faţă de eleni. Asta fără a mai lua în calcul cele trei milioane de locuinţe care folosesc lemne, peleţi, electricitate, cărbuni, GPL, păcură etc. Şi nu doar combustibilul costă mai mult în statele din estul şi nordul continentului, ci şi investiţia iniţială în sistemul de încălzire este mai mare, căci totul trebuie dimensionat pentru temperaturi ce pot ajunge şi la -30 de grade în unele regiuni.

De la o extremă la alta

Ce e încă şi mai rău pentru buzunarele concetăţenilor noştri (mai ales a celor din sudul, estul şi vestul ţării) este că în lunile de vară vine de obicei reversul medaliei: locuinţele încălzite cu atâta cheltuială iarna trebuie să fie răcite în perioadele caniculare. În Bucureşti, de pildă, temperaturile medii în iulie şi august sunt mai mari decât în Barcelona şi aproape la fel de mari ca în Roma. Evident, energia electrică folosită de aparatele de aer condiţionat sau de ventilatoare costă. Şi nu puţin. În plus, nu poate fi desigur trecută cu vederea nici în acest caz investiţia iniţială: un aparat de aer condiţionat pentru o singură cameră înseamnă un efort financiar de câteva sute de euro.

La capitolul cheltuieli de care am fi putut scăpa dacă ne-am fi născut câteva sute de kilometri mai la sud intră, pentru şoferi, şi cauciucurile de iarnă. Obligatorii de câţiva ani, acestea costă, în funcţie de marcă şi dimensiuni, între 200 şi peste 1.000 de lei bucata.

Ţara gropilor

Şi dacă tot a venit vorba de iarnă şi de drumuri, trebuie spus că un alt capitol la care România consumă semnificativ mai mult decât statele din sudul ori vestul continentului este deszăpezirea. În sezonul rece 2012-2013, de pildă, doar pentru curăţarea drumurilor naţionale şi a autostrăzilor s-au cheltuit peste 300 de milioane de lei. La această sumă se adaugă câteva milioane sau zeci de milioane de lei pentru fiecare judeţ (în Teleorman, de exemplu, s-au încheiat în 2013 un contract de deszăpezire a drumurilor judeţene în valoare de aproape 100 de milioane de lei pe patru ani), plus sumele cheltuite de primării pentru drumurile locale.

Este evident că, dincolo de suficient de multele contracte de deszăpezire sub semnul întrebării, datele climatice nu ne sunt deloc favorabile. La Bucureşti, de pildă, sunt în medie 90-100 de zile cu îngheţ pe an şi 23 de zile cu ninsori (de multe ori abundente), în timp ce la Paris sunt în medie doar 29 de zile cu îngheţ şi 15 cu câţiva centimetri de zăpadă pe an, iar la Madrid doar 15 zile în care termometrul coboară sub zero grade şi trei zile cu ninsoare pe an.

Iar iarna mai lungă şi mai umedă mai este însoţită în România (şi în câteva din statele din jur) de un fenomen deloc plăcut: un număr foarte ridicat de cicluri îngheţ-dezgheţ. „La noi sunt, în anumite regiuni, şi 80-90 de cicluri de acest tip în fiecare iarnă. Mai exact, temperaturile diurne sunt pozitive şi cele nocturne negative. În sudul şi vestul Europei sunt mult mai puţine nopţi sub zero grade, în timp ce în nord sunt mult mai puţin zile peste zero grade. Dar la noi, în Bulgaria sau Ungaria variaţiile sunt numeroase, iar apa pătrunde ziua în fisurile din drum, iar când îngheaţă le măreşte. Şi tot aşa, până apar gropile cu care avem de-a face în fiecare primăvară“, explică un oficial al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale.

La mila vremii

De efectele negative ale climei nu scapă nici agricutorii. Dacă în alte state europene sezonul începe mai devreme şi se termină mai târziu, permiţând, de la caz la caz, şi câte două culturi, în România nu sunt deloc rare îngheţul şi bruma în aprilie sau octombrie. „Sunt ani în care am pierdut toată recolta de fructe pentru că pomii au înflorit şi apoi temperaturile au coborât brusc sub zero grade. În plus, până când se coc legumele noastre piaţa e invadată de marfă din Turcia sau Italia, unde sezonul începe şi cu două luni mai repede decât la noi, dacă nu este chiar continuu“, se plânge fermierul mureşean Tudor Grama.

Şi nu doar vremea rece este un minus pentru agricultura locală. Verile secetoase şi caniculare pun de multe ori în pericol recoltele. În 2012, de exemplu, spunea ministrul agriculturii, Daniel Constantin, pierderile cauzate de secetă în majoritatea sectoarelor agricole au fost în jur de 20%, dar au fost unele culturi unde producţia a scăzut cu până la 60%. De exemplu, producţia de porumb a fost în acel an de circa 4,7 milioane de tone, în scădere cu 60% faţă de nivelul de aproximativ 11,7 milioane de tone înregistrat în 2011 – asta înseamnă o pagubă de peste jumătate de miliard de euro.

Desigur că există soluţia sistemelor de irigaţii. Doar că investiţia iniţială poate costa câteva mii de euro pentru fiecare hectar, iar cheltuielile de exploatare se ridică, în funcţie de nivelul de precipitaţii şi de sistemul adoptat, la 100-150 de euro pe an pe hectar. Iar când producţia de cereale de pe un hectar se vinde cu circa 1.000-1.500 de euro, bani din care trebuie acoperite toate celelalte cheltuieli (arendă, arat, însămânţat, fertilizat, erbicidat, prăşit, recoltat etc.), este clar de ce majoritatea fermierilor privesc încă irigaţiile ca pe un lux.