Est-europenii, cu doar 700 de oameni pregătiţi în domeniu, mai au un drum lung de parcurs până la a deveni profesionişti veritabili în această nouă ocupaţie. România se anunţă a fi o piaţă atractivă, a cărei valoare se dublează la fiecare semestru.
Europenii au importat coachingul din America, prin anii ‘80 ai secolului trecut. Astăzi, coachingul european se diferenţiază mult nu numai faţă de modelul originar, ci şi la nivelul ţărilor UE, datorită combinaţiilor făcute între sistemul nord- american şi cel asiatic. Dacă în SUA metoda de abordare a coachingului este extrem de individualistă, axată pe puterea fiecărei persoane de a-şi construi propriul viitor, în Asia, prin contrast, predominant este colectivismul. Orientarea asiatică vizează auto- definirea individului în cadrul grupului de care aparţine. Modelul european de coaching se situează la intersecţia celor două curente, american şi asiatic. Atenţia este centrată pe puterea individuală, dar în contextul unei gândiri integrate cu sistemul social, astfel încât interesele colective să se bucure constant de atenţie. În timp ce metodele americane de coaching se bazează pe comunicare şi deschidere, europenii preferă combinaţia cu stilul indirect de abordare al asiaticilor. În America, a avea un coach este expresia unui anumit statut. În Asia, în schimb, coachingul este privit, mai degrabă, ca o modalitate de corectare a individului. În Europa coabitează nenumărate stiluri de coaching, adaptate nevoilor clienţilor şi culturii naţionale. Adeseori, managerii nici nu fac o distincţie clară între consultanţă, training şi coaching.
Studiile despre coachingul european se află de-abia la început, ceea ce face dificilă compararea pieţelor la nivel internaţional, declară specialiştii de la Bresser Consulting & Associates. Observaţiile făcute de firma germană de consultanţă, în baza unei recente cercetări asupra pieţei europene de coaching, pun în lumină ceea ce ştiam despre bătrânul continent. O diversitate de abordări în domeniu şi a metodelor folosite, caracteristici care fac dificilă corelarea şi interpretarea datelor. Piaţa europeană de coaching seamănă cu un puzzle la care cercetătorii mai au mult de lucru pentru a face legătura dintre piese.
Coachingul devine o afacere profitabilă şi în Europa
International Coach Federation (ICF) estimează că, în acest moment, sunt aproximativ 30.000 de coachi în toată lumea. Acreditaţi de ICF sunt 3.567 de coachi. Specialiştilor de la Bresser Consulting & Associates le ies mai mulţi la număr: 50.000 în toată lumea. În ţările UE, ei aproximează că ar fi între 16.000 şi 18.000 de business coachi.
Făcând abstracţie de aceste diferenţe, piaţa de coaching este în creştere evidentă în toată Europa, date fiind mizele financiare semnificative spre care ţinteşte fiecare coach, între 300 şi 500 euro pentru şedinţele one-to-one, până la 3.000 – 5.000 euro pe zi în cazul lucrului cu echipe de top management. Potrivit ICF, veniturile globale realizate în industria de coaching ajung la 1,5 miliarde de dolari pe an. Monopolul afacerilor este, în continuare, deţinut de americani. 75 de milioane de dolari intră anual în buzunarele coachilor americani. Venitul mediu anual realizat de aceştia este de 50.510 dolari. Dacă se intră în detalii, cei mai mulţi bani se vehiculează de către sexul slab, 63,3% fiind femei. Dar şi clienţii sunt tot femei, în majoritate: 59,4%.
Analiza datelor statistice ilustrează un aspect mult mai interesant: coachingul este una dintre afacerile care a crescut cel mai rapid în Europa şi are, în continuare, potenţial de dezvoltare. În 12 dintre cele 27 de ţări ale Uniunii – Europa de Vest şi de Nord -, coachingul este larg acceptat şi folosit ca instrument în afaceri. Business coachingul profesional one-to-one este în faza de creştere în 15 ţări din UE. În alte nouă ţări, este în faza de început. Doar în două ţări europene (Estonia şi Lituania), coachingul este încă în faza de iniţiere. Într-o singură ţară din UE (Olanda), piaţa de coaching a ajuns la maturitate. Germania şi Marea Britanie, care însumează cam 30% din populaţia UE, acoperă 70% din piaţa coachilor europeni (7.500 în Marea Britanie şi 5.000 în Germania). Marea Britanie şi Irlanda au cea mai mare densitate de profesionişti în domeniu: aproximativ un business coach la 8.000 de locuitori. În ţările foste comuniste, care însumează 20% din populaţia UE, ponderea coachilor nu depăşeşte 3-4% din totalul Uniunii.
Nivelul de dezvoltare diferă şi el foarte mult, chiar şi în rândul ţărilor cu vechime în comunitatea europeană. În Suedia, Franţa, Germania, Marea Britanie, coachingul profesional one-to-one este folosit frecvent ca instrument de lucru în afaceri. În Malta şi Macedonia nu este acceptat deloc. Diferenţe majore se remarcă şi în privinţa modului de reglementare şi de recunoaştere a competenţelor. Doar în 11 ţări ale UE business coachingul este pe cale să devină o profesie. În anumite zone, sistemul este atât de avansat, în termeni de acreditare, încât coachingul este considerat o profesie, supusă codului etic, supervizării şi reglementării în cadrul unui corp profesional (Franţa, Suedia, Elveţia, Germania, Marea Britanie), în timp ce Ungaria, Rusia, Ucraina se află de-abia la începuturi. Folosirea supervizării se face pe scară largă numai în şapte ţări UE.
Diferenţe mari sunt şi în privinţa preferinţelor legate de furnizarea serviciului de coaching. Spre exemplu, în Suedia, coachingul este mai mult privit ca o relaţie de prietenie sau o relaţie afectivă. Turcii, italienii şi irlandezii dovedesc, în schimb, o mare rezistenţă la coachingul prin telefon. Italienii preferă, în mod deosebit, coachingul face-to-face. În alte ţări, precum Portugalia şi Norvegia, accesul pe piaţa de coaching este posibil pe baza unui set semnificativ de cunoştinţe şi o bună cunoaştere a culturii şi valorilor naţionale. Abordările clasice în coaching se întâlnesc mai frecvent în Belgia, Luxemburg şi Olanda, situaţie datorată deschiderii lor internaţionale şi a mediului multicultural. În Franţa, coachingul este, mai degrabă, un apanaj al psihologilor, motiv pentru care respectarea codului de etică este extrem de importantă.
Coachingul în România se află încă în stadiul copilăriei, ceea ce ar putea justifica o mulţime de situaţii atipice. „Pericolul improvizaţiilor şi al derizoriului este destul de mare, recunoaşte Horea Murgu, preşedintele Coaching Institute. De aceea a apărut Coaching Guild România, prima asociere profesională a celor care au repere internaţionale pentru acreditarea profesională a serviciilor pe care le practică.“ Pe de altă parte, Şerban Chinole, Chapter Leader ICF România, este şi el mulţumit că a reuşit să înregistreze organizaţia şi la noi în ţară. De la şase membri în 2006, acum numărul a urcat la zece. Atenţie însă! Aceştia sunt certificaţi, într-un anumit stadiu, şi nu acreditaţi. Pe piaţă sunt însă mult mai mulţi cei care se pretind a fi coachi, deşi nu au nicio pregătire. „Orice instituţie îţi poate da un certificat de absolvire. Cu acel certificat poţi să faci coaching oriunde în ţară sau în afară, însă nu ai dovada că eşti expert în coaching! De exemplu, mergi la un program de training de vânzări, iar la sfârşit primeşti un certificat de absolvire a acelui curs, însă acest lucru nu înseamnă că eşti expert în vânzări. Aşa este şi în coaching“, explică Şerban Chinole. Cu toate problemele inerente pe o piaţă în formare, specialiştii în coaching anticipează o dezvoltare care va duce România, în următorii trei ani, la egalitate cu ţările vecine din UE.
„În circa trei ani, coachingul va fi recunoscut şi în România ca o metodă extrem de eficientă de dezvoltare personală şi organizaţională.“
Şerban Chinole, Chapter Leader ICF România
STATISTICĂ EUROPEANĂ
16.000 – 18.000 de coachi în UE
Austria 50
Belgia nu există date
Bulgaria 5
Cipru maximum 10
Danemarca 50
Estonia 10
Finlanda 100
Franţa 1.000
Germania 5.000
Grecia 40 – 85
Irlanda 500
Italia 700 – 1.000
Letonia 10
Lituania 5-10
Luxemburg 50
Malta 10
Marea Britanie 7.500
Olanda 400 – 500
Polonia 100
Portugalia 30
România 10
Slovenia 15
Slovacia 200
Spania 300
Suedia 500
Republica Cehă 200
Ungaria 50 – 80
50 de coachi în ţările candidate la UE
Croaţia 10 – 15
Macedonia câţiva
Turcia 25
650 de coachi în ţările din afara UE
Elveţia 300 – 500
Islanda 10
Norvegia 200
Rusia 10
Ucraina 30
Sursa: Bresser Consulting & Associates
Metoda este folosita acolo unde da roade
Horea Murgu, preşedinte Coaching Institute
Numărul relativ mare de ore de formare şi, mai ales, al clienţilor credibili din portofoliu (coaching-log) nu permite obţinerea în doar doi-trei ani a unor acreditări serioase şi credibile. Nu risc să dau cifre, dar foarte curând vom şti câţi coachi sunt acreditaţi de asociaţii profesionale credibile. Este foarte posibil ca Timişoara, Clujul sau Iaşul să ignore Bucureştiul. În Coaching Guild s-au înscris deja vreo zece persoane din afara Bucureştiului.
Mă aştept ca în maximum un an să avem vreo 20 – 30 de acreditări, care sunt – pe diverse piste de formare – foarte aproape de baremuri şi standarde valide internaţional. Desigur, piaţa va filtra şi ea pe cei performanţi, dar este posibil să existe talente în formare (încă neacreditate) şi să aibă rezultate remarcabile. Coachingul este un domeniu vocaţional. Este un serviciu care vizează calitatea şi excelenţa. Îi vom şti foarte curând pe cei buni!
În Occident, subiectul nu mai este abordat doar fiindcă este la modă. Nimeni nu dă bani pe ceva care s-a văzut că nu funcţionează. De multe ori, soluţia coachingului nu este potrivită.
Omul sau organizaţia au de rezolvat mai întâi alte probleme, cu alte mijloace. Coachingul este folosit acolo unde dă roade, iar cultura occidentală a început să-l integreze în comportamentele de fiecare zi ale majorităţii organizaţiilor.
Investitia in domeniu este rentabila
Şerban Chinole, Chapter Leader ICF România
Ceea ce mi s-a părut uimitor în coaching este faptul că peste 83% din coachi păstrează o relaţie de cel puţin trei luni de zile cu clienţii săi. Industria de training este poate de 100 de ori mai mare, însă nu se reuşeşte acest lucru! În training vorbim de 200 – 300 de miliarde de dolari anual dar, conform feedback-ului de la clienţi, mai mult de jumătate din bani sunt cheltuiţi inutil.
Nu spun că trainingul nu este eficient, însă există studii realizate de Manchester şi Metrix Global Study, două companii mari de cercetare, care au demonstrat, pe proiecte de coaching, o rentabilitate a investiţiei între 500 şi 700% !
Coachingul intră în competiţie cu trainingul şi cu alte metode de dezvoltare pentru că se bazează pe o relaţie în timp. Creierul nostru nu are capacitatea să reţină nici măcar o carte! În schimb, coachingul lucrează cu partea de viziune, cu partea personală, cu lucrurile pe care vrei să ţi le dezvolţi.
Ca tendinţă în România, corporaţiile mari din telecomunicaţii, băncile şi companiile cu acţionariat străin, expuse mai ales în exterior coachingului de tip executiv, au început să solicite profesionişti în domeniu, sursa principală sau criteriul de selecţie fiind experienţa corporatistă, pregătire de coaching în şcoli acreditate şi ore de coaching în proiecte similare.
Capital – Editia nr.15, data 16 aprilie 2008
