Retrimiterea Codului fiscal în Parlament de către preşedintele Klaus Iohannis a reaprins dezbaterea publică privind oportunitatea reducerii de taxe: TVA de la 24% la 19%, impozitul pe dividende de la 16% la 5%, accizele cu circa 20% şi eliminarea taxei pe stâlp.

În cererea sa, preşedintele a arătat că „simpla relaxare fiscală, neînsoțită de continuarea procesului de creștere a colectării veniturilor și de o reașezare sustenabilă a cheltuielilor bugetare, pentru o cât mai rațională cheltuire a banului public, poate conduce la acumularea de dezechilibre care vor greva asupra evoluțiilor economice și sociale viitoare“. Ulterior, 41 de economişti, profesori universitari, antreprenori i-au transmis preşedintelui o scrisoare în care argumentează necesitatea relaxării fiscale: „Ideea că reducerile de taxe pot periclita stabilitatea financiară a țării este, stricto sensu, un truism: orice relaxare fiscală poate micșora încasările bugetare, dar acest efect nu constituie un motiv pentru respingerea ei. Soarta bugetului nu stă doar în dimensiunea poverii fiscale, ci în corelarea acesteia cu obligațiile angajate de stat. Coerenţa diverselor măsuri fiscal-bugetare nu poate fi dedusă din Codul fiscal, ci din strategia Guvernului în acest domeniu, din ansamblul inițiativelor legislative și din legea bugetului de stat“.

Consiliul Fiscal şi Banca Naţională a României (BNR) au organizat o dezbatere în cadrul căreia au vorbit preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru, preşedintele Asociaţiei Analiştilor Financiar – Bancari, Radu Crăciun, economistul şef al BNR, Valentin Lazea, directorul BNR, Eugen Rădulescu, viceguvernatorii BNR Bogdan Olteanu şi Liviu Voinea. Deşi niciunul dintre aceşti specialişti nu neagă nevoia mediului privat de a plăti taxe mai mici, concluzia generală este că o relaxare fiscală nu este prudentă. Argumentul principal este că economia ar primi un stimul fiscal prea mare care va duce la supraîncălzire, la un boom, care ar accentua o eventuală recesiune sau criză. Prin urmare, având în vedere că România are deja o creştere peste potenţial în acest moment, ar fi nevoie de politici cu paşi mici din care să fie eliminate pericolele, cum este deficitul bugetar peste limita negociată în cadrul Pactului de Stabilitate.

„Nu împărtăşesc opinia BNR sau a Consiliului Fiscal despre momentul în care se află economia. O economie cu inflaţie negativă, rată a șomajului la 7,4%, dobânzi pe termen lung din ce în ce mai mici şi deficit de cont curent aproape inexistent este abia la începutul perioadei de creştere din ciclul economic“, spune analistul economic Florin Cîţu.

Pericol: Scăderea taxelor sau cheltuielile?

Relaxarea fiscală ar duce deficitul bugetar la 3,2% din PIB, în 2016, estimează Consiliul Fiscal, iar o majorarea a cheltuielilor la 4,6% din PIB. Atât în discuţia de la BNR, cât şi în alte discursuri în spaţiul public, principala îngrijorare pentru deficitul bugetar este considerată scăderea taxelor. Majorarea cheltuielilor prin dublarea alocaţiilor pentru copii (impact bugetar de circa 2 miliarde lei anual), a pensiilor speciale (fără impact estimat de Ministerul de Finanţe), a salariilor la stat (10 miliarde lei în plus pe an) au trecut în planul secund al discuţiei privind echilibrul bugetar.

Din contră, primele două măsuri au fost promulgate de preşedinte, iar ultima pare să se bucure de acordul său, din moment ce a salutat decizia, luată deja prin ordonanţă, de a fi triplate salariile demnitarilor.

„Politicienii şi tehnocrații lor numiţi lasă să se înţeleagă că efectele Codului fiscal apar în primul rând asupra bugetului, dar nu este aşa. Codul fiscal este folosit în egală măsură de sectorul public şi de sectorul privat. Atât sectorul public cât şi sectorul privat iau decizii pe baza informaţiilor pe care le oferă Codul fiscal. Interacţiunea dintre cele două sectoare care reacţionează relativ la Codul fiscal o să ducă la efectul final în economie al schimbărilor de taxe şi impozite“, explică Florin Cîţu.

Astfel, miza dezbaterii ar trebui să fie nu doar impactul bugetar al scăderilor de taxe, ci, mai ales, cheltuielile statului, dimensiunea şi eficienţa lor. „Este Codul Fiscal sustenabil? Poate fi! Dar trebuie să vedem cum redistribuim veniturile încasate. Cheltuielile reprezintă o zonă în care ar trebui să fim atenţi şi să vedem când să cheltuim şi pe ce să îi cheltuim. Cheltuielile publice nu s-au dovedit eficiente, în multe cazuri. Mai bine ar fi să rămână aceşti bani la agenţii economici care să creeze plus valoare în economie“, a spus Dan Manolescu, secretar de stat în Ministerul de  Finanţe.

„Din 100 lei bani publici, 40% dispar“

Cheltuielile bugetare au fost ţinute strâns după criză. Totuşi, cele salariale şi de funcţionare au crescut cu câteva procente. Reducere semnificativă a fost înregistrată la investiţii. În 2014, statul a cheltuit 60% din suma programată, iar în primele cinci luni din 2015, 17% din suma stabilită pentru tot anul. Lipsa investiţiilor se vede în infrastructura rutieră, de sănătate şi educaţie. Pe de altă parte, nici calitatea investiţiilor nu trebuie ignorată.

„România a avut cea mai mare alocare de cheltuieli pentru investiţii ca procent din PIB şi ca procent din total venituri bugetare dintre toate ţările UE în perioada 2002-2013. Cu toate acestea, rezultatele au fost modeste, România având încă cea mai slabă infrastructură din UE“, se arăta în unul dintre rapoartele Consiliului Fiscal de anul trecut. Nu lipsa banilor este, aşadar, principala problemă, ci risipa, care înseamnă incompetenţă şi corupţie, după cum confirma preşedintele Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu: „din 100 lei bani publici, 40% dispar pe diferite căi“.

Datorie în creștere

Aceste cheltuieli nu doar neproductive pentru economie, ci de-a dreptul nocive sunt alimentate din taxe şi din împrumuturi. Într-un raport al Curţii de Conturi din această primăvară privind sustenabilitatea datoriei publice se arată „datoria publică guvernamentală internă directă a fost utilizată aproape în totalitate pentru finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice, finanţarea de proiecte având o pondere nesemnificativă de 0,1% din total. Datoria publică guvernamentală externă contractată pentru finanţarea de proiecte se situează la un nivel îngrijorător de scăzut comparativ cu datoria guvernamentală externă contractată pentru susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutare şi refinanţarea datoriei publice.“

La sfârşitul lui 2014 datoria publică era de 3.313,9 euro/locuitor faţă de 2.705,6 euro/locuitor cu doi înainte, ceea ce arată că ritmul de îndatorare al ţării s-a accelerat. Acelaşi raport notează că, în 2012-2014, ca şi în anii precedenţi, datoria publică guvernamentală a fost deţinută integral de sectorul bancar privat, creându-se astfel un cerc vicios între  datoria publică şi consolidarea bancară. În dezbaterea publică de la BNR, Ionuţ Dumitru puncta „cel mai puternic argument împotriva creşterii deficitului bugetar şi a datoriei publice este expunerea băncilor locale faţă de stat care a ajuns la 22%“.

Statul şi băncile, cerc vicios

Statul se împrumută masiv de la bănci, însă cheltuielile depăşesc nevoia de finanţare a deficitului bugetar şi sunt ineficiente, fără impact pozitiv în economie.  Totodată, statul este un concurent inegal pentru companii care obţin credite cu dificultate. Împrumutarea statului este mai facilă şi foarte puţin riscantă pentru bănci.

În acest context, ar trebui ca decizia de a investi/cheltui să fie transferată, prin reducerea de taxe, de la stat la antreprenori? „Las mai mulţi bani la dispoziţia sectorului privat pentru că ei ştiu cel mai bine ce să facă cu ei sau eu, stat, ştiu mai bine ce să fac cu banii şi îi las la mine? Eu cred că într-o economie cum e a noastră, statul trebuie să-şi asume nişte responsabilităţi“, a declarat Radu Crăciun.

„Neîncrederea în economia de piaţă domină deciziile de politică fiscală şi monetară şi reprezintă fundaţia tuturor deciziilor de politică economică din ultimii 25 de ani“, comentează Florin Cîţu. Dincolo de discuţia economiştilor, se află decizia politică. Actualul executiv susţine că va găsi o formulă constituţională de a îl aproba până la 1 septembrie. Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional nu consideră că relaxarea fiscală va putea fi administrată astfel încât să nu se depăşească ţinta de deficit bugetar.

Un real motiv de îngrijorare este avalanşa de promisiuni de creşteri de pensii şi salarii în prag de an electoral. Este evident că guvernul, preşedintel şi Parlamentul trebuie să opteze: scădere de taxe sau salarii mai mari. Echilibrele bugetare s-au rupt, în trecut, din cauza cheltuielilor exagerate. Comparaţia cu anii 2007-2008 sau cu Grecia ar putea fi corectă doar din perspectiva cheltuielilor pe care şi le asumă statul şi a îndatorării pentru consumul administraţiei publice. În trecut, dificultăţile nu au apărut din cauza reducerii fiscalităţii. În 2005, cota unică a stârnit aceeaşi îngrijorare, iar FMI a cerut TVA de 22-23%.

Decizia politică a fost, atunci, corectă, aşa cum se poate dovedi şi acum dacă este pusă în aplicare responsabil. De exemplu, în 2005 şi în 2006, deficitele bugetare au fost sub 2% din PIB. Există argumente economice şi politice pro şi contra. În cele din urmă, impactul fiscalităţii nu este liniar, iar economia ar putea face o surpriză plăcută dacă i se va da puţină încredere, indiferent de motivaţiile politicienilor.