De aproape un an de zile, spațiul public e invadat aproape indecent cu „dezbateri“. Folosesc ghilimele pentru că o dezbatere presupune o discuție, o analiză, un schimb de idei, care pot fi și în contradictoriu, dar din care poți înțelege ceva și, eventual, forma o opinie în cazul în care „dezbătătorii“ se erijează și în formatori de opinie.
Mărturisesc însă că mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg ce se întâmplă și cred că la un moment dat am pierdut șirul. Dintre toate, cele mai aiuritoare mi s-au părut dezbaterile legate de Legea educației și Codul muncii. Adică exact două subiecte majore, de importanță vitală pentru noi toți, și anume cum ies tinerii noștri din școală și cum muncim.
Vrem să ne fie bine, dar nu stăm nici cinci minute să ne întrebăm și ce-ar trebui să facem pentru aceasta. Știm cu toții (și aici vorbesc din postura de părinte) că rolul educativ al școlii a dispărut, din păcate, de ceva vreme, programa școlară este ancorată fără noimă în trecut, iar copiii noștri ies din școală fără valori, debusolați și apatici. Avem câteva zeci de mii de tineri absolvenți, însă din 100 de CV-uri, selectezi 5. Jumătate nici nu vin la interviu, 25% se mai gândesc la ce-ar vrea să facă, iar pentru restul încă nu s-a inventat jobul ideal. S-a ajuns, în opinia mea umilă de părinte, la un moment critic, în care este obligatoriu să se schimbe ceva.
Dar când apare o schimbare, am surpriza să văd că cele mai vocale în „dezbateri“ sunt chiar persoanele responsabile de aceste rezultate în 20 de ani de degradare a învățământului românesc. Ce să mai înțeleg? Că era bine până acum? E ca și cum un medic îți prescrie un medicament greșit care îți face rău, iar când un altul descoperă și îți schimbă medicația, în loc, eventual, de scuze sau decența tăcerii, tot cel dintâi te ceartă foarte vocal, important și supărat că n-ai continuat să te otrăvești cu rețeta lui și ai încercat să redevii un om sănătos.
Modificarea Codului muncii (și aici vorbesc din rolul de angajator) a adus în „dezbateri“ un mare semnal de alarmă peste țară și anume insecuritatea la locul de muncă. Un fost ministru al muncii (!) spune că „acum, angajatorii vor da afară oamenii performanți și care au salarii mai mari și îi vor înlocui cu oameni mai slab pregătiți, dar care acceptă salariul minim pe economie“. Poate că ore întregi de economie politică și marxism nu se șterg așa ușor, însă două decenii cred că sunt suficiente să fi învățat cu toții că securitatea la orice loc de muncă este dată de performanță. Dacă nu e performanță, nicio lege și niciun cod al muncii nu poate impune unui angajator să plătească la nesfârșit pe cineva dacă nu are rezultate. Recunosc că rar mi-a fost dat să aud o aberație mai mare ca aceea de mai sus, așa că ce să mai înțeleg?
Angajatorii se vor năpusti să scape de oamenii performanți (pentru că sunt scumpi!) și își vor duce businessurile înainte cu oameni slab pregătiți, dar cu salarii minime. Superbă lecție de management de la un (fost) ministru cu viziune! M-a întrebat cineva de curând, la sfârșitul unui interviu, dacă la noi în companie „e un loc căldutz de muncă“. Nu, nu e un loc călduț, e un loc unde muncești mult și câștigi bani pe măsură. Locurile căldutze sunt rezultatul gândirii persoanelor de mai sus și sper din tot sufletul că vor rămâne doar în amintirea lor.
ANCA BIDIAN, CEO Kiwi Finance