Coji de banană pentru Xi Jinping
„De ce mă arestați? N-am spus nimic”, obiectează omul într-una din versiunile bancului.
La care polițiștii îi răspund: „Da, dar toată lumea știe ce ai vrea să spui”.
Acest banc vechi constituie inspirația pentru unele dintre colile albe de hârtie afișate de protestatarii din China în ultimele zile. Toți chinezii știu ce vor să spună protestatarii, chiar dacă le e frică s-o rostească.
Și atunci când oricine poate completa în minte colile albe de hârtie cu frustrarea și furia resimțite de atât de mulți chinezi de rând, aceasta e o provocare pe care împăratul de facto Xi Jinping nu o poate suprima la fel de ușor cum poate aresta un protestatar. Xi și-a cultivat cu meticulozitate un cult al personalității care-l prezintă drept bunul „Unchi Xi” – și al cărui slogan ar putea fi „Facem China măreață din nou” -, însă acum a devenit evident că în marile orașe mulți îl consideră un dictator încăpățânat, fără scrupule și nici măcar foarte eficient.
Deci, unde vor duce aceste proteste?
Se spune frecvent că aceste manifestații sunt un ecou al mișcării Tiananmen din 1989, și chiar nu sunt atât de diferite. Demonstrațiile din 1989 au avut loc în peste 300 de orașe din întreaga Chină, au scos peste 1 milion de oameni în centrul Beijingului, au blocat accesul în sediul conducerii, Zhongnanhai, și au avut de beneficiat de pe urma unei lupte interne paralizante pentru putere, care a întârziat reprimarea. Acum, din contră, regimul Xi deja înhață protestatari și controlează lumea în metrou pentru lucruri interzise, cum ar fi să nu aibă aplicația Instagram instalată în telefon.
A contesta astăzi guvernul chinez e echivalent cu a cere să fii închis – în Shanghai un bărbat a fost arestat pentru că făcuse niște comentarii voalate ținând niște flori în mână -, astfel încât e dificil de văzut cum ar putea persista o rezistență fățișă. De-a lungul istoriei Chinei protestele în masă au apărut nu când condițiile erau intolerabile (foametea din 1959-1962), ci atunci când oamenii au crezut că pot protesta fără să pățească mare lucru, cum a fost Campania celor 100 de Flori din 1956, incidentul din 5 aprilie din 1976, perioada de relaxare „Zidul Democrației” din 1978-79, protestele studențești din 1986 și Tiananmen în 1989.
Și totuși, în 1989 eram șeful biroului din Beijing al acestui ziar, iar mai toată lumea credea că un protest major era imposibil în acel an – până când a avut loc. Curajul uman e contagios, dar și impredictibil.
Așadar, fugiți de oricine vă prezice plin de încredere direcția în care se va îndrepta China. Unul dintre puținele elemente de continuitate prezente în ultimii 150 de ani în China a fost apariția periodică și neașteptată a discontinuității.
Oricum, orice se va întâmpla în următoarele săptămâni și luni, e posibil ca deja să se fi schimbat ceva important.
„E foarte important, întrucât e o breșă decisivă în «Marea Tăcere»”, a declarat Xiao Qiang, fondator și editor al publicației China Digital Times. „E o informație ce ține acum de domeniul public faptul că împăratul nu poartă haine.”
Deși admite că Xi ar putea fi în măsură să impună iarăși „Marea Tăcere”, Xiao subliniază însă că „este totuși o altă China”.
O explicație e aceea că, deși în China au loc multe proteste, ele sunt de obicei locale, privitoare la dispute de muncă, confiscări de terenuri ori poluare. Dar strategia „zero-Covid”, din contră, e sinonimă cu Xi. E proprietatea lui. Un chinez care denunță carantina e conștient că îl critică pe Xi.
Xi și-a săpat singur groapa cu ajutorul propagandei, iar acum ar fi foarte costisitor pentru el să-și relaxeze mult detestata strategie.
O problemă pe care tot Xi și-a creat-o
A refuzat să importe foarte eficientele vaccinuri mRNA, iar campania de vaccinare a bătrânilor a fost anemică. Doar 40% din chinezii de peste 80 de ani au primit doza booster, astfel că relaxarea restricțiilor pandemice poate duce la moartea a sute de mii de oameni.
Între timp, actuala strategie pandemică a devastat economia și a înfuriat populația. Ea nu pare sustenabilă.
„Oamenii și-au pierdut speranța”, mi s-a confesat un amic chinez care, deși e copil de nomenclaturist, acum râde de Partidul Comunist, adăugând că Beijingul „pare tăcut și mort”. De la patroni de firme la taximetriști, cetățenii chinezi se chinuie cu necontenite testări și interdicții de circulație – în timp ce văd la televizor la campionatul de fotbal din Qatar mulțimi de oameni fără mască, bucurându-se de o viață normală.
Tabloul a fost complicat miercuri de decesul fostului lider al Partidului Comunist Jiang Zemin. Jiang a extins reformele economice, dar în privința celor politice a avut o viziune extrem de limitată (spre exemplu, în 2001 a permis ca site-ul New York Times să poată fi accesat din China; a fost blocat de succesorul lui în 2012). Moartea unor foști lideri, precum Zhou Enlai și Hu Yaobang, a devenit ocazie de protest pentru chinezi, sub pretextul doliului.
O caracteristică a protestelor din China este aceea că atunci când sunt interzise până și cele mai blânde critici, oamenii recurg la satiră și sarcasm – ceea ce înseamnă ridiculizarea propagandei.
Umorul, unul dintre cele mai mari pericole pentru un tiran
Gene Sharp, un cercetător american care efectiv a scris un manual pentru răsturnarea dictatorilor, spunea că pentru un tiran unul dintre cele mai mari pericole este umorul. Autocrații pot supraviețui revendicărilor fățișe în favoarea liberei exprimări, dar întotdeauna se dezumflă când se râde de ei.
Mă întreb dacă aceasta va fi marea problemă a împăratului, chiar dacă va reinstaura „Marea Tăcere”.
Studenții cântă imnul național (scris înainte de revoluția comunistă din 1949) fiindcă include următoarele cuvinte: „Ridicați-vă, voi ce refuzați să fiți sclavi […] Națiunea chineză își înfruntă cea mai mare primejdie”.
E ciudat să arestezi tineri fiindcă intonează imnul național, dar – la fel cum e cu colile albe de hârtie – toată lumea înțelege ce vor ei să spună. Pentru Xi așa ceva ar putea fi intolerabil.
„Te strângi cu trei sau cinci oameni și cânți imnul național, te vei trezi arestat”, prezice un veteran al presei chineze care a relatat și despre Tiananmen.
Uneori, când apare poliția, protestatarii se apucă să strige în glumă lozinci în favoarea strategiei pandemice: „Vrem să fim testați!”
Când protestatarii din Beijing au fost acuzați că sunt pionii forțelor străine, unul dintre ei li s-a adresat celorlalți cu replica: „Și prin forțe străine vă referiți la Marx și Engels?”
În zilele acestea internauții chinezi discută despre „coji de banană” (xiang jiao pi) și „iarba creveților” (xia tai). De ce? Pentru că prima sintagmă are aceleași inițiale cu Xi Jinping. Iar a doua sună foarte similar cu cuvântul chinez pentru „demisie”, arată The New York Times.
Dilemă de dictator: cum faci să arestezi oameni pentru că postează pe internet despre coji de banană, fără a te afunda și mai mult în ridicolul care deja îți subminează regimul?
