An de an, bugetul statului acumulează arierate.  În cea mai mare parte sunt sume declarate, dar care nu mai ajung să fie plătite. Datele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) arată că din totalul taxelor declarate, sunt colectate efectiv în jur de 80%-83%. La o evaluare grosieră, reiese că între 15 şi 20 miliarde lei, cel puţin, nu sunt încasate, iar în acest caz nu este vorba de evaziune fiscală. Evaziunea presupune nedeclarare şi activităţi exclusiv frauduloase circumscrise economiei negre, care este foarte greu de contabilizat, fiind aproximată între 15% şi 30% din PIB.

Jumătate din TVA, la negru

La acest capitol, există studii ale Comisiei Europene din care rezultă că jumătate din sumele din TVA care ar trebui să intre în bugetul României dacă toate tranzacţiile ar fi la vedere – ceea ce practic este imposibil, după cum arată experienţa tuturor statelor, inclusiv a celor foarte dezvoltate – şi circa 40% din impozitele pe forţa de muncă nu sunt declarate oficial. Cifrele sunt îngrijorătoare comparativ cu ale celorlalte state Europene, România ocupând un ruşinos prim loc. Bulgaria, de exemplu, reuşeşte să strângă 85% din TVA. Ca pondere a taxelor în PIB, România este pe ultimul loc în Uniune, adunând doar 28% din PIB. În acelaşi timp, există cauze de structură a economiei româneşti.  Autoconsumul şi agricultura care contribuie decisiv la formarea PIB şi la creşterea economică sunt complet nefiscalizate.

În ciuda încercărilor de a mări procentul de taxe din PIB, guvernele care s-au succedat în ultimii zece ani nu au reuşit să adune venituri mai mari deşi şi-au propus să treacă bariera de 30% din PIB. Media în statele UE depăşeşte 40% din PIB. Concluzia ar fi că economia românească nu are capacitatea să genereze bani mai mulţi din impozite, indiferent câte taxe noi apar sau cât de mult sunt majorate cele vechi. 

Arieratele s-au dublat în 5 ani

Pe principiul vaselor comunicante, sumele de care economia are nevoie ca să supravieţuiască sau care alimentează evaziunea se scurg invariabil în acelaşi sens, oricât ar încerca autorităţile să le îndrepte către buget. „Nu faci pe nimeni să plătească dacă nu simte că este tratat corect“, arăta economistul – şef al Raiffeisen Bank şi preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru care punea, totodată accent pe lipsa de voinţă politică. Atâta timp cât cetăţenii contribuie fără să primească la schimb infrastructură şi servicii de sănătate sau de educaţie mai bune, este puţin probabil să fie dornici să plătească taxele.

În acelaşi timp, performanţele economiei au scăzut în ultimii ani din cauza crizei. Chiar dacă, în 2013 de exemplu, creşterea economică a fost de 3,5%, numărul de insolvenţe a crescut şi ratele de profit ale principalelor companii au scăzut. Potrivit Casei de Insolvenţă Transilvania, motoarele economiei, marile companii, au fost lovite crunt de criza financiară. 90% dintre societăţile cu profit în 2012 au avut o profitabilitate între 0 şi 25%, iar 56% dintre acestea au avut marje sub 5%.

Totodată, dintre firmele mari cu mii de angajaţi, jumătate se află în stare iminentă de insolvenţă sau au dificultăţi foarte grave. În consecinţă, sumele vărsate statului ca impozit pe profit s-au diminuat de la an la an, iar arieratele au crescut. Odată cu problemele firmelor, angajaţii au primit salarii mai mici, contribuind proporţional mai puţin la buget. Ca urmare, consumul s-a redus, iar taxele din această zonă, TVA şi accize, au fost mai puţine. Ca pondere în PIB, veniturile bugetare au scăzut, după cum arată datele Ministerului Finanţelor, în primele două luni ale anului 2014 comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Cât priveşte datoriile, companiile au plătit mai puţin la buget sau deloc, pe măsură ce activitatea economică a încetinit, iar lichiditatea s-a evaporat. Curtea de Conturi arată că, între 2007 şi 2012, arieratele s-au dublat faţă de 2007, ajungând la 73 de miliarde lei. În lipsa creditului bancar, firmele au recurs la „credit fiscal“, după cum spunea, la un moment dat ,un ministru de finanţe. În timp, datoriile au ajuns să nu mai poată fi recuperate. Curtea de Conturi a constatat că 53 din cele 73 miliarde lei nu vor mai fi plătite niciodată bugetului. Un sfert din aceste datorii sunt ale companiilor de stat.

Măsuri tardive

„Fenomenul acumulării de datorii la nivelul companiilor de stat a devenit extrem de îngrijorător din perspectiva modului de gestionare a bugetelor publice (situaţia în care ANAF s-ar găsi în postura ingrată ca, în numele şi în beneficiul statului, să execute silit bunuri care direct sau indirect fac parte din patrimonial statului)“, este concluzia Curţii de Conturi. În acelaşi timp, acumularea de debite este şi din vina administraţiei fiscale, care a lăsat unele companii să se îndatoreze excesiv, neluând ani de zile nicio măsură  de executare silită. Însăşi Curtea de Conturi spune că măsurile de executare se iau tardiv, după circa doi ani, şi sunt ineficiente, în schimb eşalonările la plată care ar aduce bani la buget şi ar ajuta companiile sunt acordate într-o mică măsură şi fără să fie respectate condiţiile legale. În cel mai recent raport FMI, dat publicităţii în aprilie, este evidenţiată contraperformanţa României în colectarea taxelor, iar autorităţile de la Bucureşti îşi iau angajamente că vor lua măsuri. Până acum, toată ştiinţa Guvernului în materie de fiscalitate s-a rezumat la mărirea taxelor existente şi la inventarea unora noi. În acelaşi timp, ministrul de finanţe, Ioana Petrescu, nu a pierdut nicio ocazie să repete că va îmbunătăţi colectarea, recurgând chiar la ameninţări: „Am stat de vorbă şi cu directorii din judeţe (ai ANAF n.r.) să văd care sunt problemele cu care se confruntă şi cum justifică ei rezultatele proaste de anul trecut şi din primul trimestru şi ceea ce vă pot promite e că voi lua nişte măsuri foarte dure în viitorul apropiat“. Soluţia găsită de ministru este creşterea „conformării voluntare“. Sintagma a nedumerit multă lume, dovedind nu doar neîncrederea într-o astfel de măsură, dar şi necunoaşterea ei de către publicul larg.

Ce este conformarea voluntară?

Conformarea voluntară ţine de o administraţie fiscală modernă şi are, la bază, mai puţin constrângerea. Însă ca persuasiunea să dea roade, cetăţenii ar trebui să fie motivaţi, adică să aibă încredere că banii sunt folosiţi, într-adevăr pentru îmbunătăţirea serviciilor sociale şi nu pentru a alimenta corupţia. Într-un raport recent al Comisiei Europene privind „Economia comportamentală şi taxarea“, economiştii arată că, printre cauzele eludării impozitelor, sunt: slaba calitate a instituţiilor, neîncrederea în stat şi în autorităţile fiscale că ar avea voinţa să colecteze şi să folosească banii în beneficiul societăţii şi schimbarea atitudinii de forţă a  fiscului într-una de asistenţă şi informare a contribuabililor. Probabil că, în România, astfel de concluzii par pretenţioase, însă realitatea arată că statul nu va putea să strângă mai multe impozite dacă nu face reforme de structură.