Când oameni care nu se cunosc şi care nu au mai nimic în comun vor să se apropie unii de ceilalţi, trebuie să găsească o cale de a face acest lucru. Însă cei mai mulţi preferă să trăiască în medii familiare. Tot ce depăşeşte cadrul familiei, satului, provinciei lor pare foarte, foarte îndepărtat.

Aceasta a fost constatarea pe care au făcut-o, în a doua jumătate a secolului 19, acei politicieni germani, promotori ai ideii unităţii germane, ai formării Imperiului German de la vremea respectivă. Atunci au fost nevoiţi să constate că cei mai mulţi dintre conaţionalii lor nu prea ştiau ce înseamnă această unificare.

Kersten Knipp

Totuşi, unificarea a fost dorită. Acest lucru i-a pus la treabă şi pe poeţii acelor vremuri, care au început să scrie poezii convingătoare, a căror menire era să deschidă şi mai mult sufletul oamenilor în faţa unificării germane. În 1841, August Heinrich Hoffmann von Fallersleben a scris "Cântecul germanilor" ("Das Lied der Deutschen") a cărui a treia strofă se regăseşte şi astăzi în imnul național al Germaniei. Autori precum Achim von Arnim sau Clemens Brentano au scris şi ei multe alte "cântece populare".

Tradiţii inventate

Istoricii moderni au catalogat aceste colecţii de poezii, cântece şi povestiri drept "invented traditions". Mai precis, tradiţii care, în pofida convingerilor generale, nu datează nicidecum din timpuri străvechi şi care sunt, de fapt, creaţii pur artificiale, apărute cu scopul de a consolida ideea noilor state naţionale în inimile oamenilor.

Proiectul a continuat, aşa încât oamenii s-au considerat dintr-o dată francezi, italieni, polonezi, români sau germani. De peste 150 de ani îşi cântă cu toţii cântecele şi flutură drapelul naţional. Iar de câteva decenii sunt trup şi suflet alături de echipa lor naţională de fotbal la campionate mondiale sau europene.

Încă de acum multă vreme, europenii au dezvoltat o relaţie de afecţiune faţă de statele lor naţionale. Poate că elitele europene s-au adaptat demult la lumea globalizată, însă cei mai mulţi cetăţeni se definesc prin intermediul ţării lor. Europa vine pe locul doi, iar "lumea" pe trei.

Tradiţii diferite

Criza refugiaţilor pune la grea încercare aceste obişnuinţe, într-o manieră fără precedent. Kos, Ceuta, Lampedusa. Zi de zi observăm mişcări migraţioniste, care vor schimba din temelii statele naţionale europene şi, în consecinţă, şi condiţiile de trai de care au beneficiat şi încă mai beneficiază generaţii de europeni.

Desigur că migraţie a existat întotdeauna. Acest fenomen este un simbol al societăţilor dezvoltate, iar până acum dimensiunile lui au fost mai degrabă reduse, cu excepţia mişcărilor migraţioniste de după cel de-al Doilea Război Mondial. Diferenţa este că acestea au avut loc în interiorul Europei, aşadar într-un spaţiu cultural mai mult sau mai puţin omogen.

Acum însă un număr mult mai mare de oameni din zone complet diferite iau cu asalt Europa; persoane ale căror convingeri, cultură şi experienţe de viaţă sunt parţial diferite de cele europene. Iar dezbaterile privind purtarea vălului islamic sau participarea la orele de sport mixte (fete şi băieţi) ale copiilor musulmani au evidenţiat diferenţe incompatibile cu tradiţiile europene.

Griji, nu rasism

Temerile şi în oarecare măsură resentimentele pe care mulți europeni le simt acum, dat fiind numărul actual foarte mare de refugiați care intră în Europa, nu sunt de mirare. Catalogarea generoasă a acestor reacţii drept xenofobie sau rasism ar trebui evitată. Sigur că există xenofobie și rasism. Dar nu orice ezitare si orice atitudine defensivă trebuie să fie neapărat considerate semnul unor dorinţe sumbre.

Modificarea circumstanţelor în care trăim cu toţii, deopotrivă europeni şi refugiaţi, nu este o bagatelă. Nici pentru unii, nici pentru ceilalţi.

Oportunități

În special fenomenul "tradiții inventate" ne arată că trăiul comun este posibil. Este nevoie din nou de "artiști" și "poeți" care să transmită societății multiculturale acum în curs de dezvoltare sentimentul de firesc şi care să descopere un mit fondator, suficient de puternic pentru a topi diferenţele.

Experiența secolului 19 a arătat că structura societăţilor este extrem de flexibilă şi că ea poate căpăta diferite forme. Astfel de schimbări nu se întâmplă peste noapte şi nici nu trebuie să aibă dimensiuni nelimitate. Oricât de urât ar suna: afluxul actual de refugiaţi trebuie să fie atât limitat, cât și controlat.

A solicita acest lucru nu înseamnă să promovezi rasismul, ci transformarea ordonată a Europei şi a statelor ei naţionale.