Ultimele modificări legislative propuse privind comercializarea produselor alimentare, cunoscute și sub denumirea de „Legea supermarketurilor”, urmăresc, în esență, sprijinirea producătorilor agricoli autohtoni, nemulțumiți că nu își pot valorifica produsele. Însă, forma aleasă pare a fi un coșmar logistic, iar restricțiile impuse în ceea ce privește proveniența produselor par a fi la limita legalității.
Pe scurt, noile reguli propuse obligă marii comercianții să renunțe la „taxele de raft” fiind interzise practicile de a factura/refactura furnizorii de produse pentru diverse taxe și servicii; stabilește termene de plată către furnizori de maxim 30 de zile, respectiv 7 zile pentru produsele proaspete; obligă comercianții să acorde spații distincte de expunere și vânzare pentru produsele românești; instituie noi reguli de etichetare pentru comercializarea cărnii (cum ar fi mențiuni privind țara de origine a animalului). În plus, în termen de 6 luni de la publicarea actului normativ, comercianții sunt obligați ca pentru carne, ouă, legume, fructe, miere, produse lactate și de panificație să achiziționeze cel puțin 51% din marfa de pe raft, din fiecare categorie de produse, de la producătorii autohtoni.
Dacă nu se vor conforma, comercianții riscă amenzi până la 150.000 lei sau suspendarea activității pentru o perioadă de până la 6 luni. Proiectul a fost înregistrat la Secretarul general în data de 15.06.2016, iar dacă trece de această etapă și este promulgat de Președinte, în scurt timp va fi publicat în Monitorul Oficial și va intra în vigoare.
Impedimente de ordin logistic pentru implementare
Deși scopul declarat al acestor modificări, acela de a încuraja producția românească, este unul lăudabil, de la reglementarea pe hârtie la realitatea implementării este cale lungă.
Pentru că sectorul agricol autohton este unul dependent de condițiile de mediu, este foarte probabil ca piața locală să nu acopere necesarul de produse pentru aprovizionare, pentru toate tipurile de produse menționate în noile reglementări, pe tot parcursul anului.
Pe de altă parte, este discutabil dacă termenele de plată stabilite pentru comercianți sunt fezabile. Dacă termenul general de 30 de zile poate fi considerat unul acceptabil, termenul de 7 zile reglementat pentru produsele proaspete nu pare a fi unul rezonabil. În practică, livrarea produselor se desfășoară în mai multe etape. Cel mai adesea, inițial, produsele sunt livrate doar însoțite de un aviz. Ulterior, se procedează la verificarea produselor pentru conformitate, respectiv la verificarea corectitudinii conținutului documentelor de livrare. Abia ulterior acestor proceduri se emite factura și se transmite către comerciant. Așadar, pentru a putea respecta un termen atât de scurt, este imperativ să nu intervină nicio neregulă în procesul de livrare/facturare.
O altă problemă majoră este dată de termenul scurt pe care îl au la dispoziție comercianții pentru a renegocia contractele cu actualii furnizori și pentru a încheia contracte cu noi furnizori convenabili, care să fie în măsură să livreze produse autohtone (carne, ouă, legume, fructe, miere, produse lactate și de panificație) într-o cantitate majoritară raportat la marfa de pe raft.
Impedimente de ordin legal pentru implementare
Restricțiile impuse la activitatea de comercializare în funcție de proveniența produselor par a fi la limita legalității, întrucât afectează în mod incontestabil libertatea economică.
De principiu, legislația europeană interzice măsurile care împiedică libera circulație a bunurilor la nivel comunitar și interzice restricțiile cantitative ale importurilor sau alte măsuri echivalente. Or, în cazul nostru concret, impunerea obligației de a achiziționa produse românești într-o pondere covârșitoare are ca efect indirect limitarea importurilor. De altfel, proiectul legislativ a atras atenția Comisiei Europene care verifică dacă noile reguli sunt conforme cu legislația comunitară.
De asemenea, legislația națională, chiar prin legea noastră fundamentală – Constituția, garantează libertatea economică și interzice orice formă de discriminare. În același sens, într-o decizie pronunțată în anul 2007 (decizia nr. 230), curtea a reținut că „Libertatea comerțului apare ca fiind o cerință fundamentală a economiei de piață, care se concretizează în participarea neîngrădită a comercianților la schimburile de mărfuri și servicii. Totodată, concurența presupune o confruntare loială între comercianții care acționează pe același segment de piață și oferă consumatorilor produse similare. În scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piața.”
Ca atare, nu este exclus ca la o eventuală analiză, Curtea Constituțională să decidă că forma actuală a legii privind comercializarea produselor alimentare afectează regulile concurențiale și oferă sprijin în mod discriminatoriu către anumiți operatori economici, întrucât criteriul locului producției pare a fi unul lipsit de obiectivate în pofida demersului legitim de a sprijini agribusiness-ul autohton.
Așadar, forma aleasă pentru sprijinirea producției autohtone nu pare a fi cea mai potrivită opțiune.
Articol realizat de Adina Tătaru, avocat bpv Grigorescu Ștefănică