La o lecturare sumară a bugetului propus spre aprobare Parlamentului, pentru anul 2013, se constată că ponderea cheltuielilor cu salariile din sectorul public în PIB devine aproape 7,5%, în condițiile în care, în anul 2012, același indicator nu a depășit 7%. Această suplimentare a anvelopei salariale, ca pondere în PIB, provine din intenția guvernului de a crește cheltuielile salariale din sectorul public cu 13%. Nu condamn aceasta intenție a autorităților publice, deoarece sectorul public se află în competiție cu cel privat și, dacă statul vrea oameni pregătiți care să lucreze pentru el, am susținut întotdeauna că aceștia trebui remunerați corespunzător. Mă surprinde însă această atitudine, atâta timp cât actuala putere critica – pe când era în opoziție – decizia de a tăia, de-a valma, salariile din sectorul bugetar cu 25%. În opinia mea, total greșit și atunci, și acum.
Și mai de neînțeles însă este modalitatea prin care statul a ales să finanțeze acest surplus care apare, inevitabil, la nivelul cheltuielilor sale aferente: prin introducerea unui pachet de măsuri fiscale – restrictive pentru mediul de afaceri, dar generatoare de resurse la nivelul bugetului general consolidat – în loc să procedeze la o restructurare masivă a numărului de salariați din sectorul public, în măsură să creeze un mediu competitiv și stimulativ între aceștia (iar, în final, să rămână cei care chiar au ceva de lucru, nu care plimbă 2 hârtii dintr-un birou în altul).
Referitor la pachetul de măsuri fiscale, implementat foarte recent prin publicarea unor acte normative în Monitorul Oficial din data de 23 ianaurie 2013, aș face următoarele observații:
– taxarea suplimentară a firmelor din domeniul energetic și al celor care exploatează resurse minerale nu pot spune că este un lucru rău. Dimpotrivă. Rău este că acel miliard de lei – previzionat a se încasa suplimentar, ca urmare a implementări acestei măsuri – se va duce în consum neproductiv și nu pentru relaxarea regimului fiscal al impozitării forței de muncă sau măcar pe destinația investițiilor publice (cheltuielile de capital sunt previzionate a se reduce cu 15% comparativ cu anul 2012). Chiar și un punct procentual la nivelul contribuțiilor sociale poate nu ar fi fost mare lucru, dar, cel puțin, ar fi arătat disponibilitatea guvernului pentru sprijinirea efectivă a mediului de afaceri.
– devansarea creșterilor de accize la țigări și alcool, începând cu 01 aprilie, va crea un puternic sentiment de instabilitate și va genera disfuncționalități privind predictibilitatea corectă și coerentă a unui buget de venituri și cheltuieli firmelor din domeniile respective – iar aici mă refer la firmele din palierul oficial, transparent, care, oricum, trebuie să găsească și pârghiile necesare pentru a face față concurenței neloiale a „evazioniștilor de profesie” din domeniile respective.
– prin reformularea art.11 Cod fiscal, în baza căruia autoritățile fiscale pot reîncadra conținutul economic al unei tranzacții, se limitează posibilitatea aplicării regimului fiscal rezultat din Convențiile de evitare a dublei impuneri în situațiile în care tranzacțiile nu au substanță economică și scopul vădit al acestora constă doar în obținerea unui avantaj fiscal. O măsură, pe fond, corectă, dar care – în absența unor norme metodologice explicite de aplicare – poate genera practici abuzive și atitudini discreționare din partea organelor fiscale.
– prin completarea alin.(4) al art.21 Cod fiscal se are în vedere introducerea unor noi cheltuieli efectuate de contribuabili și care urmează a avea un caracter nedeductibil, din punct de vedere fiscal. Să fim totuși optimiști: cheltuielile de cercetare dezvoltare aduc o deducere suplimentară la calculul impozitului pe profit de 50%. Și, poate, cu ocazia asta, descoperim că tot românul s-a născut nu poet, ci cercetător…
– mai mult chiar, s-a stabilit admiterea la deductibilitate fiscală a cheltuielilor cu amortizarea (în cazul autoturismelor) în limita plafonului valoric de 1.500 lei/lună/autoturism, inclusiv în cazul celor achiziționate înainte de data intrării în vigoare a acestei eventuale ordonanțe. De asemenea, indemnizaţia primită de angajaţi pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, precum şi orice alte sume de aceeaşi natură, pentru partea care depăşeşte 2,5 ori nivelul legal stabilit prin hotărâre de guvern pentru personalul din instituţiile publice urmează să intre în sfera venitului de natură salarială reglementat la art.55 Cod fiscal (pe cale de consecință, sumele respective fiind supuse impozitului aferent și constituind și bază de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii). Personal, apreciez că aceste două măsuri vor implica costuri fiscale considerabile la nivelul firmelor, cu atât mai mult cu cât impactul asupra resurselor bugetului general consolidat nu este unul foarte important și, implicit, nu ar conduce la o creștere considerabilă a acestora (în speță 164 milioane lei în cazul amortizării, respectiv 7 milioane lei în cazul diurnelor – conform analizei de impact efectuată chiar de autoritatea publică).
– sumele plătite de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la persoana juridică urmează să aibă regimul fiscal al dividendelor (dacă plata este făcută de către persoana juridică în folosul personal al acestuia). Acest fapt se menționează acum explicit, deși, și în prezent, veniturile respective sunt asimilate dividendelor, prin definiția dată dividendului la art.7 alin.(1) pct.12 Cod fiscal.
– prin modificarea art.137 Cod fiscal, privind modul de determinare al bazei impozabile în cazul taxei pe valoarea adăugată, se va putea ajusta – la nivelul valorii de piață -baza impozabilă a taxei în cazul tranzacțiilor dintre persoane afiliate și în care una din părți aplică un regim de deducere al TVA diferit. Acest fapt nu a fost posibil până în prezent, deoarece art.80 din Directiva TVA 2006/112/EC avea un caracter opțional și România nu optase pentru transpunerea acestuia în legislația internă – fapt care, se pare, se va produce începând cu 01 februarie 2013.
– impozitul pe veniturile microîntreprinderilor revine în prim plan și devine obligatoriu (nu opțional, ca în prezent!) pentru toate firmele cu o cifră de afaceri sub 65.000 de euro, indiferent dacă este îndeplinită sau nu condiția legată de numărul de salariați (respectiv, minim 1 salariat și maxim 9 salariați). Mai mult chiar, acest impozit va putea fi aplicat și de firmele cu o activitate în unul din domeniile care, până acum, nu erau supuse acestui regim fiscal (mă refer, desigur, în primul rând, la activitățile de consultanță și management). Reglementarea urmează să se aplice de la 01 februarie 2013, dar s-a uitat “un amănunt nesemnificativ”: să se reglementeze modul în care se declară și se plătește impozitul pe profit aferent lunii ianuarie 2013, de către firmele care au fost plătitoare de impozit pe profit începând cu 01 ianuarie 2013 și devin – repet, obligatoriu – plătitoare de impozit pe venit de la 01 februarie 2013 (deoarece îndeplinesc criteriu legat de nivelul cifrei de afaceri înregistrată la 31 decembrie 2012). Sunt de acord că există mica evaziune și, poate, nici nu se justifică costurile administrării fiscale a firmelor cu o cifră de afaceri sub 65.000 euro; trebuie să fim însă conștienți că, în funcție de domeniul de activitate, marjele de profit diferă de la caz la caz și putem ajunge în situația ca, o firmă cu o cifră de afaceri sub 65.000 de euro, să suporte o sarcina fiscală mai mare ca impozit pe venit decât ca impozit pe profit.
– din punctul de vedere al Codului de procedură fiscală, se detaliază modul în care o persoană fizică poate fi verificată de organele fiscale. Astfel, actul normativ instituie obligația persoanei fizice ca, la solicitarea organului de control, să depună o situație cu elementele patrimoniale deținute, precum și cu veniturile realizate. Din câte știu eu, Codul fiscal reglementează și acum obligația de declarare a bunurilor dobândite și a veniturilor realizate. Sau o fi vorba de niște tablouri rămase de la nu știu ce mătușă ? Sau poate fiscul dorește că acei contribuabili vizați să-și întocmească singuri și raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, iar ei să încaseze doar banii ? E bine și așa, dar, în cazul ăsta, mulți dintre funcționari ar trebui să plece acasă și, cu ocazia asta, poate se rezolvă și problema restructurării numărului de personal.
Toate aceste “cârpeli” din domeniul fiscal, precum și aplicarea lor cu atâta grabă (în speță, începând cu 01 februarie 2013), îmi dau senzația că funcționarii de la finanțe au căutat tot felul de soluții pentru a mai colecta, cum-necum, niște bănuți la buget, în măsură să le susțină creșterea salariilor în anul 2013. De restructurarea numărului acestora nu poate fi vorba, că doar toți sunt competenți și-și justifică locul pe care-l ocupă prin munca (eficientă și în folosul public!) pe care o prestează.
Mă întreb care va fi principalul actor al mediului economic în 2013. De inflație se va ocupa destul de bine, în continuare, BNR, de deficite bugetare în „marje” și de costuri reduse ale împrumuturilor guvernul, la stabilitatea cursului de schimb se găsesc, la o adică, soluții (fie ele și conjuncturale)…dar de creșterea economică cine se va ocupa? Un mediu privat sufocat de noi taxe și impozite și confruntat și cu presiunea anvelopei salariale care vine din sectorul public și din creșterea salariului minim pe economie?
Dragoş Pătroi, managing partner al firmei de consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar ASE Bucureşti
