Trebuie să respecte un plan general, stabilit de Comisia de Stat a Planificării, înființată pe 2 iulie 1948.

În 1949 și 1950 s-a mers pe planificări anuale. Începând din 1951 avea să se respecte planurile cincinale în agricultură.

În funcție de suprafața de teren și de fertilitatea solului, se stabilea ce cantitate de produse, celebrele cote, trebuia să dea la stat fiecare gospodărie.

Pentru a se evita sustragerile, cerealele păioase nu mai puteau fi duse în ograda proprie, după recoltare, ci erau oprite direct la batoză.

Totul era supravegheat de Miliție, de agenți colectori și de autoritățile locale.

În 1950 termenul de predare era de 30 de zile, în 1951 de 20 de zile, iar în 1952 de 10 zile.

Indiferent de recoltă, cuantumul cotei rămâne fix.

Cantitatea de produse ce trebuia predată era foarte mare.

Recoltele nu acopereau plata cotelor, necesarul de hrană al familiei și sămânța pentru lucrările agricole viitoare.

O mărturie cutremurătoare despre urgia pe care regimul comunist a declanșat-o împotriva țăranilor români găsim în lucrarea „Colectivizarea în Teleorman”, paginile 132-133:

„Au venit preceptorii și ne-au luat tot din casă, fiindcă tata n-a avut bani să plătească impozitul.

Au luat cel puțin 10 cămăși cu flori din pânză, 5 cămăși cu flori ale surorii mele celei mari pe care trebuia să le dea la nuntă, ca dar de naș, nașă socru, soacră, ginere și încă trei costume ale tatălui și încă 80 de cârpe de borangic ale surorii mele.

Mama și sora mea au început să plângă de frică că o să rămână nemăritată.

Una din cârpele de borangic și-a înfășurat-o unul din colectori de gât, fiindcă era prea lungă…

Tata, ca să poată salva lucrurile, a făcut o listă cu ele.

Aveam o vițea, atunci era ultima lună de gestație, cu un uger frumos.

A doua zi s-a dus tata cu ea la târg și a vândut-o cu 700 lei, bani cu care a plătit percepția și a luat țoalele înapoi”.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric