Minunat ştie să se prefacă statul că dă înapoi atunci când greşeşte! Un simţ special al mimării concesiei şi dialogului cu cei care îl plătesc şi de ai căror bani dispune există în fiecare politician ajuns la guvernare. Se dezvoltă mai ales în anii electorali şi se activează de obicei sub impulsul scandalurilor de presă.
Ministrul Muncii, Paul Păcuraru, face cinste acestei specii. Săptămâna trecută, ne-a liniştit pe toţi. Va renunţa la „subiectele controversate“ dintr-un ordin prin care urma să extindă aria de aplicare a contribuţiei pentru pensii la aproape orice venit pe care l-am putea obţine. Două dintre categoriile de venituri în bani şi mai multe venituri în natură vor scăpa de mâna fiscului. Victorie! Contribuabilul a învins, nu va mai da bani la fondul public de pensii pentru maşina şi telefonul plătite de firmă! Protestele s-au stins, consolate de concesia ministrului, uitând că mâna lungă a statului se întinsese deja la mult mai mult decât ce a lăsat să-i scape printre degete acum.
În iulie anul trecut, Guvernul a extins contribuţia la asigurările publice de sănătate la mai multe categorii de venituri. În toamna lui 2007 a făcut acelaşi lucru cu cea reţinută pentru pensii. Luna aceasta, o ordonanţă de modificare a normelor metodologice ne lămureşte asupra căror venituri suplimentare se va extinde şi contribuţia la fondul de şomaj.
Cea din urmă măsură, deşi nu a creat atâtea valuri în presă ca perspectiva taxării telefonului de serviciu, miroase mult mai puternic a abuz fiscal şi intenţie de deturnare a banilor pentru acoperirea promisiunilor electorale de majorare a pensiilor. Fondul de şomaj este excedentar de ani de zile. Şi în 2008 are programat tot surplus – în traducere, bani luaţi degeaba de stat pentru un anumit scop şi folosiţi în altă parte. Să extinzi aria de aplicare a contribuţiei (ce-i drept, într-o cotă redusă) într-o astfel de conjunctură, când în fiecare an rectificarea bugetară taie din cheltuielile fondului, arată că nu vrei să dai cu o mână fără a lua înapoi cu două. Mai arată că disperarea de a face rost de cât mai mulţi bani pentru promisiuni greu de susţinut a alungat de mult bunul-simţ fiscal, dacă acesta a existat vreodată, nefiind doar o contradicţie în termeni.
