De ce iubesc democraţia? Fiindcă este singura orânduire socială care permite schimbarea conducătorilor fără vărsare de sânge. Iar asta este un lucru extrem de mare, fiindcă – pe termen lung – doar aşa o societate poate să evolueze. Într-o orânduire totalitară, un despot înţelept poate face lucrurile mai repede şi mai bine, dar istoria ne învaţă că după dispariţia acestuia se cam alege praful.
Textul de faţă va fi apărut după primul tur al alegerilor prezidenţiale din România. Se vor fi ştiind cele două nume de care se vor lega speranţele şi, mai ales, fricile tuturor pentru minimum cinci ani care vor urma. Iar după alte două săptămâni, vom afla dacă în fruntea ţării va sta un reprezentant al stângii, sinonime la noi cu sărăcia şi mizeria morală sau unul al dreptei, adică al unui concept care la noi înseamnă o mulţime de noţiuni pe care nimeni din cei care s-au aflat până acum la putere nu pare a o fi înţeles pe de-a-ntregul. Este hilar să vorbim despre o guvernare de dreapta într-o ţară în care ajutoarele sociale, economia de stat, subvenţiile şi exceptările de la reguli au fost permanent o realitate palpabilă şi generatoare de bunăstare pentru cei puţini, născuţi şi crescuţi în sistemul „Pile, Cunoştinţe, Relaţii“. Căci asta a fost capitalismul nostru timpuriu, o extensie în noua orânduire a întregului eşafodaj construit cu migală şi răbdare, în zeci de ani, de către bătrânul PCR, împreună cu partenera sa de viaţă – Securitatea şi copilul prost crescut – UTC.
Pentru cine nu vrea să vadă evidenţa, sugerez o sesiune de expunere prelungită la comunicarea susţinătorilor lui Victor Ponta. Sorgintea ante-decembristă a mesajelor, tacticilor şi implementărilor este uşor de observat. Este cea mai pură esenţă a maşinii comuniste de propagandă. Cu activişti declaraţi, agenţi infiltraţi, oportunişti de ocazie şi mulţi, mulţi proşti manipulaţi. George Orwell spunea că un popor care nu înţelege să-şi penalizeze corupţii şi hoţii este un popor complice la furt. Exact asta este situaţia pe care o trăim noi în aceste săptămâni. Şi mă grăbesc să spun deschis aceste lucruri fiindcă – în funcţie de votul conaţionalilor mei – s-ar putea ca, în scurt timp, să nu mai am posibilitatea să mă exprim liber. Cu bunăvoinţa populaţiei atârnătoare la pomenile de stat şi sub ochii îngăduitori ai Bisericii Ortodoxe Române.
E îngrozitor tot ce am văzut în această campanie din partea unui partid aproape atotputernic. Am crezut, cândva, că odată cu intrarea în NATO şi UE, drumul către civilizaţia occidentală e ireversibil. Azi mi-e teamă, mai mult ca oricând, să nu mă fi înşelat. Mai ales că Rusia lui Putin e la un pas de noi, ţinând într-o mână grenade şi mitraliere, iar în cealaltă conductă de gaz. Un fel de băţul şi zăhărelul în variantă modernă, mijloc de convingere extrem de puternic. Poporul (căci hoţii de voturi şi cei care trimit morţii pe listele electorale tot dintre noi sunt recrutaţi) îşi va alege în scurt timp un nou conducător. Sunt curios cine va fi acesta, căci de meritat, noi ca neam românesc, sunt convins că-l vom fi meritat cu prisosinţă.
CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial, Capital