Suntem o societate comercială semnatară a unui contract de franciză. Acesta include o clauză arbitrară care stabileşte competenţa pentru soluţionarea unui eventual conflict la o instanţă străină. Cum se va desfăşura un eventual proces? Ce legislaţie se va aplica? Daniel Firea - Bucuresti Contractul de franciză poate fi considerat un contract de comerţ internaţional, în situaţia în care prin raportul juridic ce se naşte în baza acestui contract se realizează
Daniel Firea – Bucuresti
Contractul de franciză poate fi considerat un contract de comerţ internaţional, în situaţia în care prin raportul juridic ce se naşte în baza acestui contract se realizează o operaţie de comerţ exterior sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
Plecând de la această regulă, putem susţine că un contract de franciză încheiat între un francizor, persoană juridică străină, şi un francizat, persoană juridică română, este un contract de comerţ internaţional, prin acesta realizându-se o operaţie de cooperare economică şi, mai ales, tehnico-ştiinţifică, pentru că francizorul pune la dispoziţia francizatului know-how.
Potrivit reglementărilor române (Codul de procedură civilă), persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului toate diferendele patrimoniale care pot rezulta din contractul de franciză. O astfel de clauză este denumită convenţie arbitrală şi poate îmbrăca fie forma unei clauze compromisorii, atunci când este înscrisă în contractul de franciză, fie sub forma unei înţelegeri ulterioare, după ivirea unui litigiu, înţelegere denumită compromis. Părţile pot stabili atât legea aplicabilă raporturilor contractuale, făcând trimitere la o anumită lege pe care înţeleg să o aplice acelor raporturi care nu au fost reglementate prin contract, cât şi legea aplicabilă litigiilor care se vor naşte din contract, făcând trimitere la o instanţă judecătorească sau la o instanţă arbitrală. Astfel, potrivit art. 37 din contractul cadru, părţile pot alege ca instanţă competentă să soluţioneze litigiile Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Părţile pot alege ca instanţă arbitrală orice altă instituţie de arbitraj permanentă. Aspectele de drept procesual sunt reglementate de către legea forului, adică legea locului unde se află instanţa. De asemenea, caracterizarea şi clasificarea acţiunilor arbitrale se fac potrivit legii procesuale a forului.
Capacitatea procesuală a părţilor ţine de statutul personal al respectivelor persoane, fiind supusă legii naţionale. Însă aptitudinea părţilor în proces de a formula apărări şi de a pune concluzii în instanţă interesează modul de funcţionare a justiţiei, de aceea este supusă legii forului. Calitatea procesuală care aparţine titularilor drepturilor subiective este guvernată de legea care reglementează fondul raportului juridic, care poate fi legea forului sau legea străină. Dreptul la acţiune, interesul părţii, obiectul acţiunii şi cauza acţiunii sunt supuse, potrivit legii române, legii care reglementează dreptul subiectiv a cărui ocrotire prin arbitraj se cere, deci lex causae. În dreptul englez şi în cel italian, dreptul la acţiune este supus legii forului, deci se aplică legea locului unde se află instanţa. Mijloacele de probă sunt supuse fie legii fondului, fie legii forului, care este soluţia în sistemele de drept de common law. Admisibilitatea probelor se discută în funcţie de faptul dacă proba este un act juridic sau un fapt juridic. Pentru un act juridic, admisibilitatea este reglementată de legea locului încheierii actului sau de legea aleasă de părţi, dacă aveau dreptul să aleagă.
Sunt supuse legii forului:
a) admin. mijloacelor de probă;
b) aprecierea probelor;
c) actele de procedură şi termenele procesuale;
d) procedura de judecată;
e) căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Orice sentinţă arbitrală dată în străinătate trebuie învestită cu titlu executoriu pentru a fi executată pe teritoriul României. România a semnat convenţii internaţionale prin care s-a obligat să execute sentinţele arbitrale date în alte state semnatare:
• Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958;
• Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961 (considerată ca fiind de mare utilitate practică, în situaţia în care se stabileşte ca instanţă competentă o instanţă arbitrală străină);
• Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state.
Capital – Editia nr.14, data 9 aprilie 2008