Războiul din Ucraina a luat prin surprindere întreg globul, iar ulterior l-a separat în două părți. Simon Kuper a scris o opinie pentru Financial Times cu privire la atitudinea liderilor extremei drepte, care par a fi mai degrabă de partea lui Vladimir Putin, având în vedere ultimele lor declarații.
George Orwell avea dreptate: a-ți urî țara e exact la fel de rău cu a ți-o iubi orbește.
O ciudățenie legată de războiul din Ucraina e să-i privești pe lideri ai extremei drepte precum Marine Le Pen, Matteo Salvini și Nigel Farage căznindu-se să-și infirme adorația față de Vladimir Putin, în vreme ce omologii lor de la extrema stângă își atenuează denunțurile la adresa NATO.
Aceeași senzație trebuie s-o fi avut și un observator privindu-i pe adepții conciliatorismului față de Hitler reinventându-se în toamna lui 1939. Extrema dreaptă și cea stângă de astăzi împărtășesc o anumită perspectivă: ura față de propria țară, cel puțin în actuala ei încarnare, și căutarea unei țări străine mai bune, una demnă de a fi iubită, arată The Financial Times.
”Naționalismul transferat”
George Orwell a fost primul care a sesizat acest aspect. În eseul său din mai 1945, „Note privind naționalismul”, el a definit „naționalismul transferat”: oameni care își strămută loialitatea naționalistă către o altă țară. Studii de caz erau corsicanul Napoleon și austriacul Hitler. Orwell scria că în vremea lui fenomenul se manifesta cel mai puternic printre intelectualii occidentali de stânga, al căror transfer de loialitate se realiza „de obicei către Rusia”.
Obiectul la modă al naționalismului transferat s-a schimbat în timp. Întotdeauna ajută să știi un pic despre țara adorată, astfel încât să poată fi idealizată temeinic. În anii ’60 și ’70 extrema stângă venera Cuba, Vietnamul de Nord al lui Ho Și Min și China lui Mao. Pe de altă parte, observa scriitorul canadian Jeet Heer, la dreapta americană, revista National Review „găzduia reclame ale unor agenții de turism care ofereau excursii” în Africa de Sud cu sistemul ei apartheid și în Spania și Portugalia, pe atunci state fasciste.
Mai târziu, dreapta din SUA a adoptat Israelul lui Benjamin Netanyahu, în vreme ce stângiști precum Jeremy Corbyn au optat pentru Palestina și au îmbrățișat așa-zisul „komeinism”, denumit după răposatul ayatolah iranian.
Aproape orice mișcare politică e tentată ocazional să-și repudieze propria țară. Dintre eurofilii britanici, printre care mă număr, unii au procedat astfel după referendumul pentru Brexit, transferându-și adesea naționalismul către Angela Merkel a Germaniei. În alte momente însăși țara ta devine imposibil de iubit: Germania nazistă – și, poate, Rusia lui Putin. Însă pentru extremele dreaptă și stângă de azi dezgustul față de propria țară e o atitudine standard.
În cazul extremei stângi e vorba în mod tipic de conceputul de păcat originar. Crimele din trecut ale țării tale – colonialism, sclavie, genocid – au prefigurat orice va fi făcând ea astăzi. Gânditorul american de extrema stângă Noam Chomsky, de pildă, condamnă invazia lui Putin, dar atribuie o parte din vină și Americii, precizând:
Cine trădează, de fapt?
„SUA au un îndelungat istoric de subminare și distrugere a democrației. Chiar trebuie să-l parcurg din nou? Iran în 1953, Guatemala în 1954, Chile în 1973, și tot așa”. Din perspectiva lui Chomsky, țara sa nu poate învăța niciodată de pe urma păcatelor ei trecute, astfel încât să se îndrepte.
În antiteză, naționaliștii de extrema dreaptă care-și detestă propria țară se concentrează pe trădare. Ei cred că țara reală a fost substituită pe ascuns cu o țară falsă, plină de imigranți și de cutume „woke”. Amintiți-vă de avertismentul lui Trump către cei care mărșăluiau spre Capitoliu pe 6 decembrie 2021:
„Dacă nu veți lupta din răsputeri, nu veți mai avea o țară a voastră”. Din această perspectivă, modernitatea este totuna cu nimicirea. Filozoful britanic Roger Scruton – „cel mai mare gânditor conservator modern”, conform lui Boris Johnson – a scris într-o „cuvântare funerară” dedicată propriei țări: „Bătrâna Anglie pentru care au luptat părinții noștri a fost redusă la niște buzunare izolate printre autostrăzi”.
Promisiunea nativistă este aceea că trădarea poate fi inversată, că într-o bună zi va fi din nou un însorit și strălucitor 1955. Dar, până atunci, atât timp cât globaliștii corectitudinii politice îți distrug țara, nativiștii au nevoie să găsească o altă țară pe care s-o iubească – o țară care a rămas pură, albă și marțială, în care nimănui nu i se permite să-l conteste pe Conducător și unde bărbații mai sunt încă bărbați, iar femeile sunt doar femei.
Marine Le Pen și Putin
Mulți ani principala beneficiară a naționalismului transferat a fost, ca și pe vremea lui Orwell, Rusia. După ce Trump a ajuns președinte, cei mai mulți republicani americani care s-au exprimat public în acest sens considerau Rusia o țară prietenă. Sau priviți fotografia aflată inițial pe pliantele electorale ale lui Le Pen, în care ea îi strânge mâna lui Putin:
„Faceți Franța Măreață din Nou” se metamorfozează în „Faceți din Franța Rusia”. Moscova a încurajat astfel de sentimente prin stimulente financiare. Partidul lui Le Pen a primit credite de 11 milioane de euro de la Rusia, intrând astfel inevitabil într-o relație de obligație față de ea.
Acum, când putinofilia a devenit cel puțin temporar jenantă, extrema dreaptă are nevoie de o altă țară preferată. Extrem de influentă în rândurile dreptei din SUA, Conferința Acțiunii Politice Conservatoare [Conservative Political Action Conference] se va reuni în mai la Budapesta, unde unul dintre principalii oratori va fi premierul nativist al Ungariei, Viktor Orban.
Dar poate că cel mai cunoscut naționalist care-și atacă în prezent propria țară, care-i distruge propriului popor viața pașnică, prozaică și până recent un pic mai prosperă, e însuși Putin. După cum observă revista The Economist: „El spune că-și iubește patria, însă faptele lui sugerează contrariul”. E la fel ca dragostea romantică pentru un om real, dar cu metehnele sale: țara reală, modernă, nu se va putea ridica niciodată la nivelul idealului naționalist.