Seara târziu, întâmplarea te-a aruncat într’unul din restaurantele modeste ale Capitalei.

Îţi sorbi liniştit cafeaua şi prin fumul de ţigară întruchipezi calde imagini de vis. Tresari. Un bărbat cu chipul bronzat şi vioara sub braţ ţi-a răsărit la câţiva paşi. Se înclină.

Pauza care urmează o socoteşte drept încuviinţare şi arcuşul începe să alunece pe coarde lin, unduios, melancolic, îngăimând o poveste de iubire care nu mai poate reînvia decât pe note.

Astfel trece cântăreţul pribeag dela masă la masă şi oamenii dornici încă de duioşie ascultă cu o frântură de religiozitate cântecul de dragoste, din poezia căruia se desprinde tot mai clar imaginea părinţilor şi bunicilor noştri.

Dacă radio a apărut ca un factor puternic de concurenţă, tradiţia nu poate fi înăbuşită. Ani îndelungaţi încă ne vor mai suspina la ureche cântecele de inimă albastră.

Dar de pe urma prăbuşirilor ies veşnic forţe noui la ivială. Rasa care poartă beţia melodiei în sânge nu vrea să piară şi s’a aşeziat la muncă.

Fiii lăutarilor au astăzi un conservator al lor.

Veţi bănui poate că la mijloc e o simplă glumă. Copiii şi tineretul au început să înveţe notele sub conducerea unui profesor şi’n ochii lor negri, ca smoala, citeşti pasiunea ţelului urmărit cu înfierbântare.

– „La Viena, Budapesta şi Londra sunt bande celebre de lăutari, plătiţi regeşte. De ce să nu ne formăm şi noi taraful nostrum de pomină?” … mi s’a destăinuit, cu dinţii strânşi un muzicant.

Şi-am pornit nu fără curiozitate să vizitez şcoala răsărită ca din pământ, fără fonduri, fără subvenţii, fără local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.

La „Junimea muzicală”

O încrucişare de drumuri cu numirea La pompă pe Dudeşti. Se vede că acum un deceniu sau două deaici îşi furnizau apă locuitorii de pe Raion, Foişor, Barbă Rasă şi alte străzi împrejmuitoare.

Azi în acest loc e o staţie important de vehicule. Tramvaiele fac o curbă şi cu vuet metalic, prelung, pornesc din nou spre centru.

Firme de un comic sugestiv răsar: la „Gogoaşa înfuriată” , bodega „La doi minori” …

Lângă farmacia din colt e o mică cafenea — locul de reuniune al lăutarilor de pe Dudeşti.

Am intrat înăuntru.  Ochii negri plini de pătrundere m’au privit nu fără oarecare curiozitate. La mijloc o masă mare de biliard.

Tachiştii şi-au oprit o clipă jocul. Le-am cerut lămuriri despre şcoală. Cineva schiţează un gest spre o încăpere de deasupra tavanului. O femeie grasă cu basma galbenă şi gâtul împodobit cu salbă mă conduce acolo. E cucoana Siţa, stăpâna localului.

Cum eşim în tindă ne isbeşte zdrăngănitul arcuşurilor pe coarde. S’ar crede că o mare de viori s’au luat la întrecere şi scoate în acelaş timp fiecare o notă diferită.

Vocile copilăreşti pline de sonoritate şi veselie măresc vacarmul. O linişte profundă însă îşi face loc cum păşim pragul umilei încăperi, fără altă mobilă decât tabla, scaunele şi suporturile notelor.

Profesorul încearcă să-mi releve pe cel mai bun elev.

După cum băiatul ţine arcuşul simţi pe artistul din el. Instrumentul geme, suspină, înalţă un imn liniştei şi notele se pierd pe nesimţite spre zări depărtate.

— Cum- a luat fiinţă Junimea Muzicală? întreb pe dascăl.

— Un muzicant de-al nostru, Nenea Fănică Niculescu, absolvent al conservatorului, văzând halul nenorocit în care trăiesc lăutarii de pe Dudeşti, s’a gândit să le vină în ajutor atât pe tărâm cultural cât şi pentru ajutor la înmormântare, punând bazele unei societăţi.

Din cei de faţă fiecare a contribuit cu cât a putut şi chiar în aceeaş seară ne era prezentat bărbatul cucoanei Siţa cu suma de 72 lei, ce reprezenta primul fond.

Imediat am plănuit înfiinţarea unei şcoli de muzică unde toți fiii de lăutari să înveţe note, alăturând şi o secţie pentru tineret şi lăutari mai în vârstă pentru perfecţionarea diferitelor bucăţi muzicale.

Fondul Junimei Muzicale a prosperat şi dela 72 lei cum am pornit la drum — a ajuns în 1932 la suma de 49.567.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric