Dacă declinul vânzărilor magazinelor high-end va continua în acelaşi ritm ca şi până acum, consignaţiile de profil ar putea deveni vioara întâi în industria luxului.
Loredanei Sălcianu nu i-ar fi deloc uşor să se despartă de rochiile ei de la Alexander Wang şi Dior, de încălţămintea de la Salvatore Ferragamo sau de genţile de la Chloe.
Dar la fel ca mulţi dintre clienţii bogaţi cărora le asigură vânzarea mărcilor de lux din colecţiile personale prin consignaţia ei și a partenerului ei Robert Jan Brueckner, Vintage Room, avocata de 38 de ani ar opta fără să stea prea mult pe gânduri pentru banii lichizi în detrimentul a, să zicem, zece perechi de pantofi de designer, care arată cam la fel.
„Este o modalitate de a obţine bani“, spune Sălcianu, explicând că, mai nou, criza de lichidităţi îi determină chiar şi pe cei mai extravaganţi consumatori să fie mai calculaţi cu banii şi să-şi vândă piese valoroase din colecţiile de lux prin consignaţii high-end, magazine online sau la licitaţii. Iar ea caută să speculeze la maximum această „stare de fapt“, pentru a-şi consolida poziţia pe o piaţă care, la o primă vedere, poate părea mai degrabă o nişă. Însă cei din industrie vorbesc despre o ditamai piaţa potenţială; în trei – patru ani, consignaţiile de lux ar putea ajunge la circa 5% din piaţa totală de lux.
Aceasta înseamnă că, dacă am judeca după cifrele actuale – vânzările sunt estimate la circa 460 milioane euro în 2010 -, potenţialul pieţei ar fi de peste 20 de milioane euro.
O cifră extrem de optimistă, crede însă Oliver Petcu, managing partner la firma de consultanţă specializată în industria luxului CPP Management. „Consignaţia nu e o afacere viabilă pentru îmbrăcăminte, parfumuri, accesorii“, spune el, argumentând că fiiind vorba despre produse vintage, clientul trebuie să fie un bun cunoscător al industriei. Ceea ce, încă, nu e cazul la noi. Totuşi, e de acord că, pentru piaţa românească, consignaţia poate fi o formulă de comercializare fezabilă pentru antichităţi, obiecte de artă sau decoraţiuni.
Oricum, în teorie, afacerile de acest gen sunt o bună oportunitate, iar cota de piaţă câştigată acum va fi decisivă pentru confruntarea cu viitoarea concurenţa, e convins Robert Jan Brueckner. În practică, prima lor consignaţie, Vintage Room a fost deschisă doar acum jumătate de an (în martie) pe Calea Victoriei, strada-reper a industriei locale de lux, în urma unei investiţii de aproape 50.000 euro. De-atunci, consignaţia boutique a vândut aproape140 de produse de fashion. Iar în ultimele trei luni, Sălcianu a observat o creştere „semnificativă“ a numărului de noi furnizori.
„Primim solicitări la fiecare trei zile. Vânzările au crescut cu aproximativ 20%-25%, comparativ cu primele trei luni de funcţionare“, spun proprietarii Vintage Room. Li se pare prematur să estimeze cât vor încasa din acest business până la sfârşitul anului, dar e convinsă că „afacerea va deveni una de succes“.
Mai ales că „numărul celor interesaţi să vândă este cu aproximativ 30% mai mare de la un an la altul. Cei mai mulţi vor să vândă pentru a obţine lichidităţile de care au nevoie“, confirmă şi Mihai Ceciu, care a deschis în septembrie 2008, exact la debutul crizei financiare, primul magazin din ţară de tip consignaţie pentru ceasuri de lux, vintage sau contemporane, Horlogivm Pre-owned, în urma unei investiţii de 100.000 de euro.
El arată însă şi o altă realitate de business: „Se renunţă la un model pentru a face rost de banii necesari achiziţionării altui model dorit. Practic, se investeste tot în ceasuri. E cea mai bună perioadă pentru a realiza un «best deal», modele rare (uneori colecţii limitate) la preţuri foarte bune“. Produsul-vedetă din magazinul lui a fost un Audemars Piguet – Royal Oak, cu calendar perpetuu şi mecanism skeleton, scos la vânzare la un preţ de 40.000 de euro. Preţul lui de retail: 85.000 de euro. „Tranzacţia a fost, de fapt, un troc. A fost dată la schimb o limuzină Jaguar“, povesteşte Mihai Ceciu.
Vremuri bune pentru revânzători
Politicile consignaţiilor tind să varieze în funcţie de magazin sau site, dar majoritatea vor primi obiectele care le plac şi vor împărţi apoi profitul cu vânzătorul, ce poate obţine până la 80% dintr-o vânzare. De partea cealaltă, clienţii plătesc mai puţin şi cu 60% din costul de retail al obiectelor.
O parte semnificativă a tendinţei de creştere a sectorului de resale high-end vine din zona colecţionarilor de artă tradiţionali şi a investitorilor de portofoliu.
Şi lucrurile s-au îmbunătăţit vizibil pentru piaţa de artă de când cu încetinirea economică.
„Criza a creat condiţiile pentru o mai largă explorare a alternativelor investiţionale (…), iar arta a început să se numere deja printre alegerile de plasare de capital ale celor mai inspiraţi investitori“, explică Cynthia Canela, senior editor în cadrul departamentului de PR al Artmark. Prin licitaţiile casei s-au vândut, din septembrie 2010 până în iunie 2011, 1.251 de opere de artă, iar volumul total al vânzărilor a atins 8,2 milioane euro. Totodată, în prima jumătate a lui 2011 s-au vândut tablouri în valoare de 6,6 mil. euro, dublu față de cele 3,1 mil. euro realizate în aceeaşi perioadă a anului trecut.
„Arta e singurul activ care îşi conservă ori îşi creşte valoarea. E o opţiune sigură pentru diversificarea portofoliului investiţional şi un scut sigur împotriva inflaţiei“, subliniază Cynthia Canela.
Cifrele realizate în sectorul de resale nu sunt deloc de neglijat dacă ţinem cont de faptul că magazinele high-end au raportat declinuri de până la 35% în vânzările din ultimii doi ani. Şi nu există veşti că ar urma momente prea bune pentru piaţa de bunuri de lux, care în mod tradiţional era considerată imună la recesiune. Acum, a vinde o parte din ce ai şi a cumpăra înapoi fără un efort financiar considerabil pare mai înţelept decât să cumperi un produs nou. Iar consignaţiile de profil devin o opţiune interesantă, dacă asta va însemna mai mulţi bani în buzunare.
Cel mai scump produs vândut de Vintage Room a fost o geantă Burberry achiziţionată cu 600 euro, faţă de 2.800 euro, cât era preţul ei de retail, Robert Jan Brueckner.