Expresia tare a prins imediat, dovedind că, în percepţia cvasigenerală, ea surprinde chintesenţa problemei. Angajaţii români nu par prea încrezători în ei înşişi, iau în derâdere cultul performanţei şi îşi detestă, de obicei, angajatorii.
Şi motivele nu ţin doar de lene sau dezinteres, aşa cum încearcă unii să acrediteze. Spaimele au cauze mai adânci, care îşi trag rădăcinile din mentalitatea eronată şi păguboasă faţă de muncă de dinainte de ‘89, din angoasele tranziţiei, dar şi din experienţa directă, de multe ori, traumatizantă, umilitoare sau nedreaptă, cu şefi primitivi sau de-a dreptul proşti. Impresia că angajatul este la mâna patronilor nu este neîntemeiată şi legitimează reacţiile de respingere a oricăror tentative de a le da acestora ceva mai multă putere.
Nici Guvernul, nici sindicatele, nici susţinătorii lor nu au lămurit şi nu au convins de ce ar fi necesară sau nu modificarea Codului muncii.
„Flexibilizarea“, „performanţa“ şi alte asemenea mostre ale limbii de lemn sună rău în urechile unor angajaţi speriaţi că îşi pot pierde locul de muncă în orice moment sau conştienţi că nepotismul, relaţiile personale, obedienţa sau linguşirea şefilor sunt adevăratele atuuri pentru un post mai bun. Şi nu numai la stat, unde sistemul e corupt şi angajările sunt falsificate, ci şi în privat, unde, deşi se clamează interesul de a avea lucrători cât mai valoroşi, practica arată că, uneori, aceştia sunt sufocaţi de mediocrităţi bine plasate.
Codul muncii ar fi meritat o dezbatere serioasă. Însă ca orice temă care impune „discuţii tehnice“, sintagmă prin care superficialii îşi motivează fuga de un minim efort intelectual, a fost rapid expediat în derizoriu. Un exerciţiu de înţelegere mai profundă a pieţei muncii, o examinare mai atentă a statisticilor care arată o disproporţie îngrijorătoare a numărului de angajaţi în populaţia activă sau a numărului mare de şomeri tineri, o analiză a argumentelor angajatorilor ar fi fost necesare.
Poate aşa unii dintre cei înspăimântaţi ar fi ajuns la o concluzie în cunoştinţă de cauză, şi nu ca urmare a manipulării politicianiste sau sindicale. Este puţin probabil ca acest Cod al muncii să schimbe profund actualele relaţii de muncă. Însă o adaptare a sa la un model dezirabil al pieţei muncii, care orice s-ar spune este încă rudimentară şi neconcurenţială, ar forţa o schimbare, în timp, atât în modul de a gândi, cât şi în relaţiile dintre angajaţii şi angajatorii din România, iar conspiraţia mediocrităţii ar fi, uşor, uşor, destrămată.
