Măsura trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat este ori absurdă ori genială. Nu pot găsi o poziție de mijloc între aceste două extreme. Mă voi explica prin argumentele de mai jos.
- Considerente teoretice
Angajatul este deținătorul forței de muncă, devenită în economia de piață factor de producție împreună cu resursele ( naturale, minerale, informatice) și capitalul. Desfășurarea actului productiv necesită existența unui mediu economic capabil să valorifice capitalul, proces fără de care deținătorul capitalului, adică amgajatorul, nu s-ar implica. Conform principiilor economiei de piață, motivarea angajatorului este dată de obținerea profitului, adică de posibilitatea valorificării superioare a sumelor investite. În acest scop, angajatorul se sprijină pe două elemente esențiale. Primul este echilibrarea raportului dintre muncă și capital în sensul stabilirii unor principii și valori de retribuire a muncii prin negocierea unor contracte de muncă reciproc acceptate . Al doilea este raportul dintre propriile interese și interesele generale ale statului unde activează prin funcționarea unui mediu economic bazat pe o legislație fiscală reciproc avantajoasă.
Ca o consecință a acestor raporturi de dependență și intercondiționare normale și necesare într-o economie de piață, responsabilitățile celor doi parteneri ( angajator și angajat) sunt diferite. Angajatorul, deoarece organizează și manageriază cadrul în care forța de muncă intră în raport productiv cu capitalul, are datoria să asigure acesteia nu numai condițiile prezente de suprvițuire la anumite cote negociate contractual dar și cele de menținere a capacității de muncă ( sănătate) și de asigurare în condiții de vârstă ( pensie). Legislația internațională subliniază încă din 1938 necesitatea existenței așa numitului ” Living wage” prin care se înțelege prețul muncii ( salariu) + costuri (contribuții ) sociale ( vezi : ” The Fair Labor Standards Act”). Agajatorul , în calitatea sa de actor economic într-un cadru național structurat, are și o responsabilitate față de stat datorită faptului că beneficiază de condițiile oferite de un mediu economic și social organizat de către acesta.Nu este vorba doar de impozitele propriu zise ci de susținerea anumitor categorii de persoane care beneficiază de ajutor social fără însă a contribui la sistem, de exemplu elevi, studenți, pensionari, persoane cu handicap care beneficiază de asigurarea socială de sănătate fără plata contribuției.
În cadrul raporturilor de muncă, responsabilitatea angajatului este doar aceea de a respecta contractul cu angajatorul deoarece toate celelalte resposabilități ce-i revin față de stat nu sunt în calitate de angajat ci în calitate de cetățean și contribuabil. Trecerea plății contribuțiilor sociale de la angajator la angajat nu numai că ar face abstracție de experiența și normele internaționale (România ar deveni singura țară din Uniunea Europeană care lasă contribuțiile sociale exclusiv în sarcina angajaților. Vezi analiza PwC din 28/07/2017) dar ar schimba și raportul de condiționalitate dintre angajat și angajator în sensul reponsabilizării directe a angajatului în raport cu statul. Este o schimbare de roluri periculoasă deoarece statul nu ar mai avea un raport cu persoană jurică ci cu una fizică, mult mai geu de controlat și gestionat. Ar fi foarte probabilă și o schimbare sau actualizare a legislației.
După părerea mea, argumentele teoretice susțin caracterul absurd,adică fără sens și neavenit al unei astfel de măsuri.
- Amplificarea absurdului
Deci, dacă trecerea plății contribuției pe angajat pare a fi o măsură absurdă din punct de vedere teoretic și al experienței internaționale, absurdul se amplifică prin faptul că în realitate nici nu se întâmplă așa. Este doar un artificiu de înscripționare contabilă, căci tot angajatorul este cel care are responsabilitatea virării sumelor aferente contribuțiilor din salariul brut al angajatului. Întrebat într-un interviu cum se va proceda concret, ministrul de finanțe a explicat că „angajatorul va face un ordin de plată în numele angajatului și va plăti aceste contribuții..Angajatorul nu va avea costuri suplimentare, totul va rămâne la fel”.
Dacă totul rămâne la fel, de ce trebuie schimbat ?
Iată de ce : ministrul de finanțe a susține că ”prin această măsură se va regla o problemă a deficitului de pensii, și că prin trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, sistemul de pensii se va echilibra”. Desigur, prin creșterea brutului va crește și contribuția la pensii dar este absurd ca echilibrarea sistemului de pensii să se facă prin această metodă. Ar fi doar o ”rotire” a banilor la nivel macro și nu o ” creare” suplimentară de bani aferentă fondului de pensii. Ceea ce ar trebui făcut de urgență este reformarea și restructurarea principiilor și valorilor sistemului de pensii care să conducă nu numai la mai multă echitate ci și la mărirea punctului de pensii care nu se poate realiza decât printr-o creștere economică sustenabilă. Transferurile contabile prin mărirea artificială a brutului nu sunt decât paliative fără rezonanță structurală.
Din păcate, rămânem tot în zona absurdului .
- Absurdul periculos
Conform acestei măsuri, pentru ca netul să nu scadă angajatorul ar trebui să crească salariile brute, ceea ce, teoretic ,ar fi simplu în sectorul public.Trebuie însă spus că nici în cel public nu este simplu deoarece chiar dacă există voința și putința angajatorului unic, adică statul, creșterile de ” compensare” a diferenței dintre brut și net ca urmare a plății contribuțiilor trebuie să se coreleze cu grila de creștere aprobată prin legea salarizării ( unice). Diferențele dintre creșterile prin lege și cele de compensare pot duce la alterarea nivelelor apobate prin grilele legii producând din nou inegalități și diferențieri nejustificate la nivelul unor familii profesionale.Evitarea unor astfel de ” accidente” cere o importantă muncă de analiză și corectare cu efecte de timp și costuri.
Absurdul devine însă extrem de periculos atunci când se dorește o creștere a brutului și în sectorul privat, mizându-se pe ” buna credință” a angajatorului privat de a mări brutul până la punctul la care netul nu are de suferit. Buna credință nu are nimic de a face cu situația economică a privatului care nu în orice situație își poate permite să mărească salariile. Pericolul are trei fațete : o mărire a salariilor poate deteriora grav situația economică a firmelor până la falimentare ; o mărire a salariilor va reduce profitul limitând capacitatea investițională și competitivitatea externă ; incapacitatea unor firme de a mări salariile va determina distorsionarea pieței muncii prin migrarea forței de muncă de la privat la public. Dacă guvernul va încerca să rezolve problema obligând privații să mărească salariile atunci vor apare probleme grave relativ la respectarea de către statul român a princpiilor pieței libere cu consecințele penalizărilor de la Bruxelles.
- Genialitatea
Măsura poate fi însă interpreatată și ca fiind genială în sensul manipulării și al susținerii unor intereselor politicianiste. Este posibil că cei care se consideră strategii programului de guvernare să fi realizat că acesta nu poate fi aplicat la parametrii promiși. Poate au înțeles că orice s-ar face, economia actualei Românii nu poate suporta imensele creșteri salariale promise de programul de guvernare. În aceste condiții, trebuia găsită o soluție pentru a reduce salariile chiar în situația în care ,oficial, ele cresc. Cum se puteau reduce imediat și sigur? Utilizând un artificiu de calcul prin care o parte a procentului de creștere să fie anulată prin returnarea ei la buget. Această parte o reprezintă plata contribuțiilor sociale care apare ca fiind o componentă a salariului brut , dând impresia de creștere, dar care se întoarce la buget într-o anumită proporție. Dacă se păstra tehnica plății de către angajator un astfel de artificiu nu era posibil. Teoretic, reducerile contribuțiilor la 35% și a impozitului pe venit la 10% vor asigura o anumită creșterre a netului dar mult mai mică decât cea promisă electoral ceea ce face ca anvelopa salarială să devină mai suportabilă în condițiile încadrării în deficitul acceptat.
Rămâne de văzut și cum va fi recuperată de către angajat plata contribuțiilor . În sectorul privat va fi extrem de problematic,așa după cum am arătat mai sus, iar în sectorul public este foarte posibil ca această recuperare să sufere amânări sau doar recuperări parțiale în funcție de posibilitățile bugetare.
Soluția găsită de guvern pentru a învălui utopia programului de guvernare într-o ceață de absurd și incertitudini poate fi considerată genială din punctul de vedere al manipulării și al politicianismului electoral dar nu contribuie cu nimic la demonstrarea capacității și a potențialului real pe care acest guvern l-ar avea de a conduce economia.