Deşi a trecut destulă vreme de când nu mai sunt reglementate de legislaţia muncii, aşa numitele „contracte de colaborare“ nu-şi găsesc încă locul în economia românească. Unii se feresc de ele în ideea că nu ar fi acceptate de către organele de control, alţii nici nu ştiu în ce măsură le-ar putea folosi.

Convenţiile civile de prestări servicii sunt, aşa cum le spune şi numele, „nişte înţelegeri între persoane fizice şi juridice, bazate pe prevederile Codului civil, care permit celor dintâi să presteze servicii remunerate.
Disputele create în jurul convenţiilor civile au fost generate de faptul că aceste convenţii erau văzute de către organele de control în domeniul muncii ca fiind forma mascată a unui contract de muncă. Drept pentru care, s-a încercat în permanenţă delimitarea lor, prin găsirea acelor criterii pe baza cărora să se poată face diferenţa: când ar trebui să existe un contract de muncă şi când este suficientă o convenţie civilă. Multă vreme aceste criterii aveau în vedere durata contractului, relaţia de subordonare, durata timpului de muncă.

Odată cu ultimele modificări ale Codului muncii, durata timpului de muncă nu mai reprezintă un criteriu de diferenţiere. Durata săptămânii de lucru nu mai este limitată inferior la cele zece ore (echivalentul programului de două ore/zi), aceasta însemnând că se poate încheia un contract de muncă cu timp parţial pentru orice fracţiune de normă. Pentru a justifica legalitatea şi necesitatea unei convenţii civile, trebuie aduse argumente legate spre exemplu, de durata contractului şi de relaţia dintre prestator şi beneficiar. Altfel spus, s-ar putea justifica existenţa unei convenţii civile în condiţiile în care – spre exemplu – este vorba de o activitate temporară, iar prestatorul persoană fizică nu se află într-o relaţie de subordonare faţă de beneficiar.

Acelaşi venit, două impozitări diferite

Miza convenţiilor civile ţine, evident, de aspectele fiscale asociate acesteia. Ultima modificare a Codului fiscal a adus şi o nouă perspectivă asupra impozitării veniturilor obţinute în baza convenţiilor civile. Noile prevederi nu sunt cu mult mai clare în ceea ce priveşte stabilirea categoriei din care fac parte aceste venituri. Legiuitorul le include în continuare în categoria veniturilor din activităţi independente, cu obligaţia reţinerii la sursă a unui impozit anticipat de 10%. Aceleaşi venituri însă pot fi incluse în categoria altor venituri, pentru care impozitarea se face la sursă şi este finală (prin aplicarea cotei de impozit de 16%).

Cum este posibil ca aceleaşi venituri să fie în două categorii diferite? Textul de lege nu este nici pe departe coerent în formularea acestor variante. Din fericire, vin normele metodologice, care stabilesc că încadrarea într-o categorie sau în alta ţine de opţiunea beneficiarului de venit:
„661. Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi desfăşurate pe baza contractelor/convenţiilor civile, încheiate potrivit Codului civil, au dreptul să opteze, pentru impunerea venitului brut cu cota de 16%, impozitul fiind final, potrivit art. 78 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.“

Atenţie însă, pentru ca impozitarea să fie finală, opţiunea trebuie exprimată în scris „în momentul încheierii fiecărei/fiecărui convenţii/contract civil şi este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activităţii desfăşurate pe baza acestei/acestui convenţii/contract“.