Vreo doi oameni de afaceri, sefi de companii de stat si unul sau doi functionari din ministere dezbateau sensul si mijloacele de control asupra presei. Am auzit conversatia fara sa-mi fi propus acest lucru si, de aceea, numele participantilor vor fi trecute sub tacere. Dar felul in care gandesc reprezinta un adevarat pericol pentru notiunea de presa independenta.

Cateva concluzii au fost unanim acceptate: suma pentru care poate fi cumparata „bunavointa” unui reporter este de aproximativ 150 de dolari si urca pe masura ce avansezi in structura ierarhica a publicatiei. Pentru acesti bani obtii publicarea unei stiri despre ultimele realizari ale companiei pentru care lucrezi. Daca esti o firma cu bugete mari de publicitate, stirea se publica pe gratis. Societatile de stat au, in schimb, alta abordare a problemei: aloca un anumit buget, pe care il negociaza cu sefii publicatiilor, pentru articole „de bine”. Banii nu sunt niciodata inregistrati ca venituri din publicitate in contabilitatea ziarului, pentru ca articolele nu poarta niciodata mentiunea „P” sau „publicitate”; sunt publicate ca orice alt articol din ziar si doar tenta lor mult prea pozitiva poate da de gol aranjamentul. Reprezentantii ministerelor, pe de alta parte, au o viata mult mai simpla: la conferintele de presa organizate pe cine stie ce tema, jurnalistii semneaza condica intotdeauna, pentru ca astfel de evenimente sunt surse pentru cel putin una sau doua stiri. Daca apare, cumva, si ministrul respectiv, prezenta in ziarele de a doua zi este asigurata. In cazul in care se intampla ca vreun reporter sau redactor sa nu reflecte evenimentul asa cum s-a dorit, pedeapsa cea mai mare este eliminarea de pe listele de invitati la conferinte. Pentru un jurnalist de cotidian, aceasta „excomunicare” este un dezastru, pentru ca va pierde stirile care apar a doua zi in toate publicatiile, ceea ce poate atrage chiar concedierea.

Nu vreau sa spun ca ziaristii sunt un fel de sfinti asupriti de catre restul societatii. Dar aceasta optica, ce se bazeaza pe ideea ca fiecare cuvant tiparit are un pret, mic de cele mai multe ori, este o greseala. In primul rand pentru ca mesajul transmis in acest fel, fiind platit, si nu pentru ca ar fi important pentru public, nu are nici o valoare pentru cititori, care tind sa dea pagina. Apoi, pentru ca practica de a cumpara spatiu in mod ocult, fara acte, nu face decat sa scada pretul publicitatii corecte si reprezinta o pierdere pentru bugetul ziarului respectiv, care nu mai incaseaza nimic de la potentialii clienti. In consecinta, ziarele raman institutii destul de fragile din punct de vedere financiar si, prin aceasta, usor de manipulat. In al doilea rand, din aceleasi motive, nu vor avea niciodata bani sa plateasca jurnalisti buni sau sa „creasca” tinere talente. Nu in ultimul rand, aceasta practica distruge ideea de etica profesionala in presa. Ziarele nu sunt o anexa a unei firme sau a unei institutii.

Nu este prima oara cand aceste idei sunt enuntate public. Asa cum un sef de agentie de publicitate trebuie sa invete ca treaba lui nu este sa faca presiuni asupra redactiilor, ci sa creeze campanii si sa obtina cele mai bune spatii pentru a le desfasura, tot asa un proprietar de ziar trebuie sa inteleaga ca, asa cum spunea Michael Ringier, proprietarul grupului care editeaza revista Capital, „mai intai au fost cititorii si apoi a aparut publicitatea”. Cu alte cuvinte, prima datorie a oricarui jurnalist este fata de cititor. Cei care nu vor intelege acest lucru nu vor putea depasi niciodata conditia de ziare fragile sau de jurnalisti usor de „convins”.