Rezultatele simulării examenului de evaluare națională a elevilor de clasa a VIII-a arată pur și simplu dezastruos: jumătate din elevi nu au obținut nici măcar nota 5. La fel ca anul trecut. Societatea civilă a reacționat, dar am impresia că ne cam obișnuim cu aceste dezastre, devenim încetul cu încetul imuni la falimentul învățământului românesc. Ne vine din ce în ce mai greu să credem că lucrurile ar putea sta altfel, că școala românească ar putea presta un serviciu cu adevărat folositor societății.
Și această semi-apatie cu care privim fiecare nouă mostră de eșec în sistemul de învățământ se datorează faptului că nu înțelegem cauzele eșecului, nu distingem clar responsabilii acestui fenomen; orice încercare de a elucida subiectul și de a rezolva problema se pierde într-o discuție nebuloasă, în care fiecare grup de interese încearcă să tragă spuza pe turta lui și să arate cu degetul către restul lumii. Totul se întâmplă ca și cum părțile implicate în sistemul de învățământ ar fi mai degrabă interesate să ascundă motivele pentru care „meșteșugul de tâmpenie” proliferează.
Acest lucru trebuie spus răspicat: grupurile de interese active în învățământ (sindicatele profesorilor, conducerea școlilor, reprezentanții ministerului) nu sunt interesate de însănătoșirea acestuia. Degeaba sunt invitați în talkshow-uri să își spună părerea, degeaba le cer jurnaliștii explicații; aceste grupuri nu vor mărturisi niciodată adevărul, deoarece menirea lor este tocmai aceea de a căpușa sistemul. Cum să-și dorească un sistem performant? Un sistem performant nu are nevoie de comitete de instrucție pe la minister, nu are nevoie de supraveghere în stil polițienesc, nu are nevoie de oameni care să vâneze posturi sau privilegii.
Ce nu vor mărturisi niciodată sindicatele, directorii și guvernanții este faptul următor: școala românească este un CAP educațional și, la fel ca veritabilul CAP de odinioară, nu are cum să funcționeze bine. Din principiu. Socialismul nu funcționează în nici un domeniu, el nu produce performanță în educație așa cum nu este rentabil în agricultură. Problema noastră, a tuturor, este că nu vedem clar acest lucru; nu înțelegem că nu este nici o deosebire esențială între cooperativele agricole de producție care au fost desființate după Revoluție și colectivizarea învățământului care a fost perpetuată până în prezent.
De ce este școala un soi de CAP? Fiindcă proprietatea aparține statului. Resursele educaționale sunt gospodărite tovărășește de o clică birocratică, în loc să aparțină profesorilor, părinților sau unor antreprenori interesați să investească. În această colectivă educațională nimeni nu are interes să își dea silința pentru educație. La toate nivelurile se aplică principiul „timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor!”. Profesorii nu își dau silința – de ce ar face-o câtă vreme salariul lor este insensibil la performanță?! De ce ar face-o câtă vreme profesoratul a ajuns un fel de refugiu pentru cei mai ratați dintre licențiați? De ce ar face-o câtă vreme ciurucurile nu pot fi expulzate din sistem? La rândul lor, directorii de școli sunt interesați să servească clientela politică a șefilor de la centru care i-au numit pe post. De ce să se străduiască ei pentru binele elevilor și prestigiul școlii? Are școala (și ei personal) ceva de câștigat dacă își demonstrează performanța? Nu – elevii vor continua să curgă înspre școală și anul viitor așa cum sunt ei arondați; câtă vreme părinții nu sunt liberi să aleagă școala la care să își trimită copilul, școlile nu au cum să concureze între ele și, în consecință, se vor scufunda împreună în mediocritate. De asemenea, ce motiv au inspectorii și miniștrii să facă o reformă sănătoasă? Să-și pună în cap sindicatele? Să-și riște fotoliul călduț câștigat după o lungă luptă de gherilă în partid?
Nimeni nu are interesul să facă nimic și, mai ales, nimeni nu este atât de prost încât să o facă pe eroul. După fiecare nou scandal vom vedea aceleași fețe încruntate și serioase promițând (ca IMGB pe timpuri) că vor face ordine, vor lua măsuri, se vor pregăti mai bine. Și, ca și pe timpul comunismului, în final ne alegem doar cu angajamentele patriotice, educația ducându-se de râpă.
Educația este în picaj liber nu doar în România, ci și în alte state, dar fix pentru același motiv: implicarea extensivă a statului. Șansa dezvoltării unui sistem de educație corespunzător stă în liberalizarea acestuia, în primul rând în desființarea proprietății de stat. Unde am fi ajuns astăzi dacă am mai avut CAP-uri sau Alimentare în loc de ferme private și de supermarketuri? Similar, în învățământ avem nevoie de privatizare. Și, pentru ca reforma să se facă rapid, propun ca privatizarea să se facă în beneficiul profesorilor. Să li se ofere lor infrastructura și să-i responsabilizăm să muncească așa cum se cuvine. Credeți că dacă profesorii vor fi proprietarii școlii, iar părinții vor fi liberi să aleagă școala la care să-și ducă copilul, vom mai asista la circoteca corupției și a a examenelor trucate? Apoi, statul ar trebui să acorde cu adevărat autonomie școlilor, nu așa cum a procedat în învățământul superior, unde a creat o struțo-cămilă de învățământ așa-zis „privat” – de fapt o mostră de capitalism de cumetrie. Ar trebui să lase școlilor libertatea programului de învățământ, libertatea de a angaja pe cine vor și de a concedia pe cine vor – pentru ca școlile să ofere publicului servicii de calitate, nu bătaie de joc ca în prezent. Inspectoratele ar trebui desființate cu totul; nu văd sensul pentru care trebuie să plătești oameni care să inspecteze școala privată concurențială. La o fermă de cartofi sau la o firmă de software nu vine nimeni să inspecteze dacă producția merge bine – la fel ar trebui să stea lucrurile și în învățământ. Inspectoratele și agențiile de certificare/reglementare sunt de fapt un focar de corupție. Dacă persoanele care le populează sunt așa de „experte” și de brave, atunci ar trebui să își deschidă propria școală și să demonstreze, pe piață, că sunt în stare să presteze ceva în folosul comunității – „ceva” mai bine decât o fac școlile celorlalți.
Cum ar trebui finanțat învățământul în noile condiții? Cred că cel mai bine ar fi lăsăm această opțiune integral la latitudinea părinților. În limitele Constituției actuale însă, care prevede că învățământul este obligatoriu și gratuit, finanțarea de la stat ar trebui păstrată, însă distribuită către părinți sub formă de cupoane. Părinții vor folosi aceste cupoane pentru a plăti servicile școlii preferate și, eventual, le vor putea preschimba în cash dacă copilul lor va fi capabil să ardă etapele parcurgând doi ani de școală într-unul singur, de exemplu. Acest sistem ar asigura în sfârșit recompensarea elevilor buni și a părinților care își dau silința – un element de care educația românească duce mare lipsă.
Ideea de vază este că avem nevoie de reformă radicală. Știți, genul de reformă pe care „sistemul” nu o va întreprinde niciodată, că doar cei care îl conduc nu sunt sinucigași. Avem nevoie de o revoluție în educație, de libertate și de responsabilitate.