Odată cu încheierea JO de la Beijing a venit momentul unor evaluări. Cea mai recentă ediţie a Olimpiadei a însemnat, pentru România, cel mai slab bilanţ din ultima jumătate de secol.
La ediţia din 1956 a Jocurilor Olimpice de la Melbourne, Romånia a obţinut 13 medalii; la Beijing, doar opt. Totul pleacă, spun oficialii sportului, de la bani. Însă discuţia nu se opreşte doar la finanţare. Nu mai e un secret pentru nimeni că sportul romånesc este masiv subfinanţat şi este afectat de o criză structurală care a atins infrastructura, sistemele de recrutare a talentelor, de compensare materială a performanţelor şi chiar strategiile de dezvoltare ale acestui domeniu.
„La nivel naţional nu există un program de dezvoltare a educaţiei fizice şi sportului, însuşit şi aprobat de Guvernul Romåniei, care să implice determinarea scopurilor şi obiectivelor pe termen lung, adoptarea politicilor determinate pentru toate instituţiile cu responsabilităţi în domeniu şi alocarea resurselor pentru atingerea acestor scopuri“, spune vicepreşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport (ANS), Valentin Vasilescu.
Subfinanţarea sportului, boală grea şi veche
Conform datelor ANS, la sfårşitul anului 2007, în Romånia existau 125.882 de sportivi legitimaţi şi 61 de federaţii sportive, dintre care 56 erau finanţate prin contract de către ANS. Criteriile de finanţare pentru anul în curs, stabilite în decembrie 2007 printr-un ordin al preşedintelui instituţiei, Octavian Belu, sunt legate de performanţele obţinute în respectivele discipline sportive, reflectate de medalii şi/sau puncte obţinute la precedentele două ediţii ale JO, ca şi de potenţialul de a obţine medalii ori puncte la Beijing. Din total, 18 federaţii au fost considerate ca avånd potenţial de reprezentare la JO din China. Absolut toate, fără nici o excepţie, au primit din bugetul ANS mai puţini bani decåt au solicitat. Suma totală solicitată de federaţiile sportive naţionale în 2007 a fost de aproape 103 milioane de lei, din care ANS a repartizat mai puţin de 70 de milioane (aproape 49 de milioane revenind celor 18 federaţii cu potenţial olimpic). Cel mai mare buget, de aproape nouă milioane de lei, l-a avut Federaţia Romånă de Atletism, organism care avea anul trecut 2.678 de sportivi legitimaţi – şi care nu a adus nici o medalie de la Beijing.
Suntem însă departe de nivelul de implicare al ţărilor dezvoltate; pentru comparaţie, Franţa alocă anual circa 6% din PIB pentru sport! „Tot ce discutăm trebuie tradus în bani“, spune Cristian Gaţu, preşedintele Federaţiei Romåne de Handbal (singurul sport de echipă la care Romånia a fost campioană mondială, la patru ediţii consecutive cu echipa de băieţi şi o dată cu cea de fete). Azi, handbalul romånesc, odinioară cel mai bun din lume, rezistă doar prin echipa feminină – care a dezamăgit însă la Beijing, unde s-a clasat doar pe poziţia a şaptea, după ce plecase din postura de candidată la podium. „Nu s-a investit după Revoluţie absolut deloc în sport“, explică Gaţu. „Ce a apărut a apărut cu totul întåmplător, sau pe scandaluri masive, sau pe tentative de obţinere de voturi. Cele 400 de săli de sport (program al guvernului Năstase, n.r.) au fost o investiţie pe ciclu electoral.“ Cåt de serios e totuşi acest deficit de finanţare? Cåt ar costa să producem, de exemplu, o echipă de handbal cu pretenţii la podium? În primul rånd, oficialii spun că e vorba de un obiectiv politic care trebuie asumat ca atare de către Guvern şi Legislativ: reconstrucţia întregului sistem, cu toate investiţiile aferente, trebuie să înceapă de jos, de la nivelul şcolii.
Salariile se apropie timid de cele din Vest
Foarte puţini au încercat să estimeze costurile implicate de un asemenea proiect. „Cu un calcul sumar, aş spune că e vorba de investiţii de circa 20 de milioane de lei pentru a construi, într-un ciclu olimpic de patru ani, o echipă de handbal cu şanse la podium“, spune Gaţu. Suma, explică fostul mare handbalist, nu include însă eventualele investiţii în construcţia de noi săli de sport omologate internaţional; costul uneia ajunge, afirmă Gaţu, la aproximativ cinci milioane de euro.
Surpriza este că, dacă scoatem din calcul proiecte de infrastructură de amploare, de tipul noului stadion naţional, investiţiile necesare pentru redresarea sportului sunt relativ mici – şi în cifre absolute, şi raportat la beneficiile ulterioare. În centrul de pregătire de la Deva, spune Adrian Stoica, preşedintele Federaţiei Romåne de Gimnastică, cheltuielile alocate lotului naţional de senioare se ridică la aproximativ un milion de lei pe an, cu deplasările la competiţii cu tot. „Ce cheltuie un lot naţional este nesemnificativ“, explică Stoica.
Culmea e că proiecte de relansare există şi funcţionează, într-un sistem centralizat. „Ca să poţi să creşti sportivi de performanţă, trebuie să-i pregăteşti în seră“, explică Gaţu. „Nu se poate altfel.“ Federaţia Romånă de Handbal (FRH), folosind surse de finanţare proprii şi cu sprijinul autorităţilor locale, a înfiinţat două centre de excelenţă pentru juniori la Sighişoara (pentru băieţi, în 2004) şi la Råmnicu-Vålcea (pentru fete), care au cheltuieli de aproximativ un milion de lei anual fiecare pentru loturile de cåte 20 de sportivi. „Cånd i-am adus la centru, nu le-am promis părinţilor că îi fac campioni, dar le-am garantat că îi scot oameni“, spune Gaţu, care a aranjat, de exemplu, ca băieţii să fie incluşi într-o clasă specială la o şcoală din Sighişoara; sportivii juniori au primit chiar şi bani de buzunar (500 de lei lunar, în prezent), absolut toate celelalte cheltuieli fiind asigurate din fondurile FRH. Foştii elevi de acolo au fost mai departe ghidaţi în carieră de Federaţie, fiind, cum explică pe jumătate în glumă Gaţu, „licitaţi“ pentru cluburile mari de handbal din Capitală; trei dintre ei sunt acum în lotul echipei Dinamo şi toţi sunt acum studenţi.
Intenţia preşedintelui FRH este să extindă programul cu cåte două centre (fete şi băieţi) în fiecare dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale Romåniei, cu finanţare de la consiliile judeţene. Desigur, mai rămåne problema salariilor; faptul că handbalul a început să producă rating la TV a ridicat salariile din acest sport pånă la niveluri comparabile cu cele de la cluburile din Vest. Neoficial, surse din piaţă afirmă că, la o echipă precum Oltchim, cele mai bune jucătoare au salarii care se apropie de 100.000 de euro pe an; în campionatele din Germania şi Franţa, conform publicaţiei L’Equipe, jucătorii din top 10 (băieţi!) încasează peste 200.000 de euro pe an. Gaţu ar dori să negocize pentru cei opt antrenori principali ai centrelor zonale un salariu de 8.000 de lei lunar. Nu pare mult; cel puţin cu echipa de băieţi, am dispărut din lumea bună a handbalului de prin 1992.
ELISABETA LIPA
Este cea mai mare canotoare din istoria acestui sport în Romånia, cu cinci medalii de aur la JO (la Seoul, Barcelona, Atlanta, Sydney şi Atena), plus una de bronz (Seoul) şi una de argint (Barcelona). Deţine însă recordul participărilor la JO: cinci ediţii consecutive
NADIA COMANECI
Cea mai mare sportivă din istoria Romåniei este şi cea mai titrată, cu cele nouă medalii obţinute la JO: cinci de aur (trei la Montreal, în 1976, două la Moscova, în 1980), trei de argint şi una de bronz. Este urmată de Ecaterina Szabo (patru medalii de aur la Los Angeles, 1984)
GEORGETA DAMIAN-ANDRUNACHE
Canotoarea (foto stånga) a reuşit, în China, să egaleze numărul de medalii olimpice de aur deţinute de Nadia Comăneci şi Elisabeta Lipă: cinci la număr, cåte două la Sydney (2000) şi la Atena (2004), una la Beijing, plus încă un bronz, tot la JO 2008
Palmaresul olimpic al sportivilor romåni: 297 de medalii
