Actuala criză bancară italiană aduce împreună cu ea posibilitatea falimentelor bancare. Consecințele acestor eșecuri au un efect piramidal, din cauza reglementărilor Uniunii Europene. În esență, poziția UE este aceea că Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale țărilor membre nu pot salva băncile falimentare recapitalizându-le - cu alte cuvinte, injectând bani pentru a le menține solvente, scrie George Friedman în Mauldin Economics.
Reglementările UE merg atât de departe, încât interzic Italiei să utilizeze fondurile sale de stat pentru a proteja investitorii și acționarii băncilor în faţa pierderilor, doar dacă nu există un risc de stres sistemic "foarte extraordinar". Mai degrabă, UE a adoptat o strategie de recapitalizare.
Strategia de recapitalizare este, în teorie, o modalitate de a asigura o concurență loială și stabilitatea sectorulului financiar în zona Euro. Acesta protejează țările, cum ar fi Germania, de a cheltui banii pe eșecurile bancare din alte țări. De asemenea, ţine în frâu BCE de la tipărirea de bani în plus și de la a expune Europa la inflație, care ar reduce poziția creditorilor. Teama de inflație este problema în acest moment, dar există încă un principiu instituțional al BCE. Și controlând cheltuielile naționale asupra băncilor, impune o disciplină fiscală asupra țărilor care încearcă să salveze nu numai bănci, dar şi deținerile de capital ale investitorilor, care își vor pierde investiția atunci când banca eşuează.
Cine plăteşte când o bancă eşuează?
Problema este următoarea: cine este considerat un investitor? În opinia UE, deponenții sunt – în termenii rezoluţiei bancare – investitori la bancă. Procesul de recapitalizare se poate aplica potențial la orice pasive ale instituției, care nu sunt susținute de active sau garanții.
Există şi o asigurare disponibilă și există reglementări UE privind asigurarea depozitelor, dar nu există nici un sistem european de asigurare a depozitelor. Acest lucru se datorează faptului că națiunile creditoare nu doresc să împartă răspunderea pentru eșecurile bancare din alte țări. Asta înseamnă că, în timp ce primii 100.000 de euro în depozite sunt siguri, în sensul că aceştia nu pot fi puşi sub sechestru, banii peste această sumă pot fi puşi sub sechestru.
Privind la suprafață, 100.000 de euro este o sumă importantă în economii. Dar dacă luăm în considerare poziția unui angajat care a pus deoparte toată viața bani pentru pensie, ei bine angajatul poate avea mult mai mult decât această sumă principală. Și la rate ale dobânzii curente, chiar și un cont bancar cu un milion de euro nu va genera venituri suficiente prin dobânzi pentru a finanța o pensie. Suma principală ar trebui să fie utilizată, iar într-o recapitalizare atât veniturile cât şi suma principală de peste 100.000 de euro ar fi dizolvată. În ceea ce privește întreprinderile, în special întreprinderile mici și mijlocii – IMM-urile, recapitalizarea ar putea dizolva conturile de salarii și alt capital de lucru.
Ideea de recapitalizare șterge o distincție care a devenit fundamentală pentru servicii bancare europene și americane de la eșecurile bancare masive din anii 1920 și 1930. Un cont de economii ar fi trebuit sa fie un refugiu sigur pentru economiile oamenilor sau capitalul operaţional. Deponentul plăteşte pentru un refugiu sigur, acceptând rate ale dobânzii extrem de modeste.
În contrast, un investitor își asumă un risc mai mare și este responsabil pentru evaluarea financiară a unei investiții. Banca este o instituție care reprezintă o alternativă la investiții mai riscante.
Citeşte articolul original în Mauldin Economics. Copyright 2016