România este pe cale să mai piardă o piaţă: doar trei filme străine se mai toarnă anul acesta. Criza şi reducerea fondurilor alocate cinematografiei au făcut ca pe platouri să se filmeze mai degrabă reclame decât blockbustere.
Nicolae Mărgineanu, unul dintre cei mai respectaţi cineaşti români ai ultimelor decenii, este cunoscut publicului îndeosebi prin peliculele „Pădureanca“ (1987), „Priveşte înainte cu mânie“ sau „Binecuvântată fii, închisoare“ (2002). Despre reuşitele sale vorbeşte cu modestie şi resemnare. „În 1991 rămăsesem fără loc de muncă, nu mai aveam niciun venit. Am înfiinţat o casă de producţie, Ager Film, sperând să reuşesc astfel să mă descurc cumva. Am produs atunci un film documentar, dar în anii aceia se făceau foarte puţine filme şi, practic, nu puteai trăi din asta. Abia în 1995 am semnat cu compania Walt Disney un contract pentru dublajul de voci al unor seriale de desene animate, contract care, din fericire, s-a prelungit până în ziua de azi, iar pentru noi a rămas singura sursă de venit“.
Un alt motiv pentru care a decis să‑şi întemeieze propria casă de producţie a fost dificultatea de a găsi un partener de încredere pe piaţă. După înfiinţarea Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), „am îndrăznit să produc primul film de lungmetraj, cu credit de la ei. Aş fi apelat bucuros la o casă de producţie, dar la vremea aceea erau foarte puţine firme de acest gen şi erau ocupate cu prestări de filme pentru străinătate, mult mai avantajoase financiar“. Dintre filmele la care a lucrat, probabil cel mai bine primit a fost chiar ultimul pe care a reuşit să şi-l treacă în palmares, „Schimb valutar“, cu care însă, spune regizorul, a ieşit în pierdere.
Pe o piaţă mică, inflaţie de producători
În momentul de faţă, aproape fiecare din cei mai prolifici regizori români figurează cu câte o casă de producţie. Motiv pentru care în momentul de faţă există 44 de astfel de societăţi, la care se adaugă încă peste 60 de firme axate pe realizarea de clipuri publicitare. În condiţiile în care, potrivit statisticilor CNC, anul trecut au fost filmate 18 lungmetraje româneşti, este firesc să te întrebi care este rostul atâtor case de producţie. „Un motiv simplu şi imediat este că sunt mulţi regizori sau prestatori de servicii cinematografice şi-au făcut un SRL pentru a putea fi plătiţi de beneficiari. Mai ales acum, cu Legea drepturilor de autor, să ai un SRL e mai rentabil, chiar şi în condiţiile unui TVA de 24%“, explică Monica Lăzurean-Gorgan, producător şi cofondator al 4 Proof Film, casă cunoscută îndeosebi pentru mult premiatul „Pescuit sportiv“.
Trecând la exemplul personal, Monica spune că „noi ne-am făcut firma o dată pentru că aveam nevoie de un cadru legal pentru producerea filmului, apoi pentru că, având propria-ţi casă de producţie te simţi mai în siguranţă, ai bugetele la vedere, cum se zice“. Oricum, se amuză, „mai în glumă, mai în serios, lipsa banilor e greu de manageriat. Dar în acelaşi timp, cu riscurile de rigoare, nu vrem să stăm să aşteptăm un alt posibil concurs CNC“.
Cum supravieţuiesc totuşi firmele care şi-au ales ca domeniu de activitatea producţia cinematografică? Pentru că, în ciuda tuturor greutăţilor întâmpinate, în final, majoritatea au reuşit să încheie anul trecut cu cifre de afaceri de peste jumătate de milion de euro. Iar în cazul primilor trei jucători de pe această piaţă, indicatorii financiari arată chiar încurajator: MediaPro Pictures (în care este inclusă şi MediaPro Studios) a realizat o cifră de afaceri de 25 mil. euro, în creştere cu 23% faţă de 2008, Castel Film şi-a dublat cifra de afaceri faţă de anul precedent, ajungând la 9,75 mil. euro, iar Multi Media Est (producător, între altele, al peliculelor „Hârtia va fi albastră“ şi „Boogie“) a realizat 7,9 mil. euro.
Aceasta, deşi, dacă mai trebuia încă o dată subliniat, „producţia cinematografică a avut o evoluţie descendentă în ultimii ani. 2009 a fost mai prost decât 2008, iar 2010 a fost, până în prezent, mai prost decât anul precedent. Iar tendinţa e globală, pentru că numărul producţiilor americane a scăzut mult din cauza crizei“, după cum spune Bogdan Moncea, director de marketing al Castel Film.
Ei bine, salvarea a venit din producţia de reclame (potrivit informaţiilor de pe site, „Multi Media Est a filmat aproape 200 de clipuri publicitare în ultimul an, atât pentru clienţi locali, cât şi internaţionali“). Şi la Castel Film, cam 30% – 40% din totalul veniturilor realizate anual provin din producţia de reclame. În 2010, compania a fost la un pas să-şi asigure mai toate veniturile din spoturi, din închirierea studiourilor ori a echipamentelor şi din turnarea unor producţii româneşti cu buget redus. „Din fericire, avem în pregătire acum «Ghost Rider 2», cu Nicolas Cage, care va fi al doilea mare proiect filmat în România, după «Cold Mountain»“, dezvăluie Bogdan Moncea. Nici cei de la Media Pro Studios nu sunt prea fericiţi: potrivit informaţiilor noastre, doar două lungmetraje străine s-au turnat la Buftea anul acesta.
Cheltuieli şi onorarii
Cam aşa arată costurile defalcate ale producerii unui film, „să zicem că vorbim de un lungmetraj românesc, de ficţiune, cu un buget (mediu spre low) de 750.000 euro”, după cum spune reprezentanta 4 Proof Film:
8 filme străine au fost turnate, în 2009, la cele două mari studiouri autohtone. Castel Film şi MediaPro Studios şi-au împărţit în mod egal producţiile externe. Potrivit informaţiilor disponibile, în primele opt luni din 2010, acestea nu au găzduit niciun lung metraj străin.
Cum se naşte un film
Monica Lăzurean-Gorgan, de la 4 Proof Film, dezvăluie etapele prin care trece un film de la idee la recuperarea investiţiei:
– Scenaristul scrie un draft, apoi îi ia aproximativ un an să îl dezvolte. În paralel, producătorul aplică la diverse programe europene de dezvoltare de scenariu. Tot el caută un coproducător străin care să acopere restul de buget şi mai ales partea de postproducţie, foarte importantă şi costisitoare.
– Când scenariul e gata, producătorul aplică la CNC şi, dacă are noroc, primeşte în jur de 220.000 euro finanţare (pentru un lung-metraj). Ulterior, mai reuşeşte să adune de la alţi finanţatori încă 100.000 euro, plus ce mai pune din buzunarul propriu, să zicem pănă în 50.000 euro. Apoi, coproducătorul străin găsit aplică la fondurile de film din ţara lui. În funcţie de rezultate, bugetul iniţial este ajustat.
– Încep filmările. Filmăm în aproximativ 25 de zile proiectul dezvoltat în doi-trei, chiar patru ani.
– Începe munca de postproducţie. În afara ţării, întrucât noi nu avem încă aparate destul de performante.
– Trimitem filmul la festivaluri până când unul, de preferinţă unul mare, îl selectează în competiţia oficială. Apoi, poate se găseşte şi un distribuitor internaţional. De obicei, bugetul unui film este greu de acoperit în intregime. Până la urmă, filmezi cu ce ai şi, dacă mai rămâne şi pentru promovarea la un festival important, e deja grozav. Iar din vânzări nu ne facem iluzii că ar ieşi profit. Vânzările sunt mici, iar din acestea distribuitorul reţine o sumă, până când cheltuielile de promovare au fost acoperite. Abia apoi mai rămân nişte sume, care sunt împărţite între distribuitor şi coproducători, în funcţie de procentele fiecăruia.
Opinie
Cristian Comeagă, director Domino Film, producătorul „Asfalt tango“, „Filantropica“, „Restul e tăcere“, „Tache“
În spatele ştirilor despre premii, care se derulează (încă) pe burtiere, industria noastră de film se stinge încet şi sigur; lucrăm din ce în ce mai rar şi cu bani din ce în ce mai puţini. Când lumea festivalurilor va decide că e timpul să pună minimalismul românesc pe raft pentru a (re)descoperi alte trenduri se va aşterne liniştea.
Filmul românesc se mai ţine doar din banii obţinuţi în urma concursurilor (din ce în ce mai rare) organizate de CNC. E calea prin care câteva filme îşi asigură între 25% şi 45% din bugetul necesar producţiei. Pentru restul de bani, singura sursă reală e opţiunea cumpărătorilor de minute publicitare TV pentru a finanţa direct anumite proiecte de film cu o parte din contribuţia pe care o datorează fondului cinematografic. Stoparea contribuţiilor provenite din profiturile realizate de Loteria Română şi de operatorii de jocuri de noroc, precum şi criza bugetelor publicitare, a făcut ca şi fondul cinematografic şi finanţările directe să scadă atât de mult încât e nevoie de mult timp şi mult noroc pentru a completa suma necesară unui film cu buget redus. Suntem singura ţară în care cinematografia naţională nu e susţinută din buget.
Nici în ceea ce priveşte filmele străine realizate aici lucrurile nu stau mai bine. Dacă în urmă cu puţini ani domeniul era înfloritor, acum e pe butuci. Costurile noastre au crescut, în timp ce ale altora au scăzut, iar infrastructura noastră a stagnat, în timp ce a altora s-a dezvoltat spectaculos.
În Ungaria, spre exemplu, orice producţie „primeşte înapoi“ o parte din suma cheltuită pe teritoriul ţării, sub forma unei participări la finanţarea filmului pe care orice contribuabil maghiar o poate face din cuantumul impozitului datorat. Gândirea e simplă şi eficace. Dacă aceşti bani s-ar vărsa în bugetul statului, ar putea sfârşi în capitolul cheltuieli sociale. Dacă e aşa, de ce să nu fie investită în film? Am dat exemplul Ungariei pentru că în urmă cu doi-trei ani, când la noi încă mergeau lucrurile, iar la ei bătea vântul, primeam zilnic oferte de servicii din partea companiilor maghiare; acum, la noi bate vântul şi la ei se fac peste o sută de filme anual. Dar asemenea măsuri, în unele cazuri şi mai „tentante“, funcţionează în toate ţările europene. Toate statele, autorităţile regionale şi ale oraşelor se întrec în a atrage producţiile de film pentru că înseamnă bani mulţi câştigaţi uşor. Numai România strânge de gât găina cu ouă de aur.
Şi totuşi, filmele sunt singurele motive pe care lumea le-a găsit în ultimii ani pentru a vorbi România de bine. Cât despre atragerea turiştilor străini şi îmbunătăţirea imaginii ţării, s-a dovedit deja că simple ştiri despre Nicole Kidman la Braşov sau despre nopţile petrecute de cunoscuţi actori holywoodieni în barurile bucureştene sunt mult mai eficace decât orice acţiune instituţională, cu oricât de mulţi bani ar fi făcută. Ce ar trebui făcut pentru ca lucrurile să se schimbe radical şi repede în bine? O simplă adăugire la Codul fiscal şi decizia Guvernului de a include în bugetul de stat o investiţie în artă şi în industria cinematografică echivalentă cu cea prevăzută pentru un kilometru de autostradă.
