Era, pe vremuri, un banc în care lui Hitler, în iad, i se arată ziarul Scânteia (pentru cititorii mai tineri, „Scânteia” era ziarul oficial al Partidului Comunist), iar Adolf, obidit, spune că dacă ar fi avut și el un asemenea ziar, germanii n-ar fi aflat că a pierdut războiul. Ei, Ceaușescu a avut „Scânteia”, dar tot s-a prăbușit. Ceea ce vreau să spun este că presa românească oficioasă începe din ce în ce mai mult să semene cu defuncta „Scânteia”! Ceea ce se spune este atât de edulcorat, încât adevărul crud nu se mai vede!

Despre o nouă criză economică mondială (după cea din 2008, care, în România, a ajuns abia în 2010!) se vorbește de încă din 2018. Cam pe-atunci, marele guru Nouriel Roubini a prezis o nouă criză, mult mai devastatoare decât precedenta. Nu mă pricep la dedesubturile economiei mondiale, dar Roubini nu este singurul care avertizează. De curând, Jacques Attali spune și el același lucru. Prin urmare, e bine să luăm aminte când mai multe somități ale elitei mondiale lansează astfel de semnale.

Între timp, orice om a putut vedea că, din 2015 încoace, crizele se țin lanț: criza refugiaților, criza emisiilor falsificate la motoarele mașinilor germane și, de aici isteria schimbărilor climatice, criza zonei euro, pandemia Covid și, de un an, războiul din Ucraina. Este evident că lumea globală a intrat într-un regim de criză continuă. Este o criză care se rostogolește și în care fiecare fenomen, fie el natural sau nu, este folosit politic pentru a deturna atenția publicului de la criza sistemică a capitalismului occidental.

Acesta este, de fapt, o structură piramidală, care se bazează pe expansiunea extensivă spre resurse naturale și de forță de muncă ieftine. Existența acestor resurse (mai bine spus, siguranța că aceste resurse există) a susținut instrumentul esențial al sistemului: creditul. Încrederea („trust”) joacă un rol-cheie: „eu, deținătorul unui capital, investesc/ofer un credit pentru că am încredere că îmi voi recupera banii investiți și voi face profit”. Și cu cât este mai mare ecartul de bogăție între creditor și debitor, cu atât este mai mare profitul.

Pe de o parte, dacă ecartul e mic, încrederea e mare: debitorul are cu ce plăti și e dispus să plătească. Pe de altă parte, dacă ecartul e mare, ajungem la un prag de sustenabilitate: la un ecart infinit de mare, debitorul nu mai are cu ce plăti și, firește, nu poți lăsa debitorul să moară!

În lumea globală de azi, marea problemă o constituie resursele. Acestea au încetat să mai fie abundente. Nu numai că, prin penurie, ele s-au scumpit, dar a apărut și spectrul epuizării lor. Ideea nu este nouă: de la bătrânul Thomas Malthus, apar periodic avertismente asupra resurselor care „nu mai ajung” pentru ansamblul omenirii.

Despre petrol, de exemplu, estimările privind epuizarea zăcămintelor au apărut încă din anii 70 ai secolului trecut. Prin anii 80-90, era o isterie, prețul barilului a urcat la cer și se prezicea epuizarea zăcămintelor până în 2020! Apoi, când Iranul, Venezuela și, mai de curând, Rusia au fost puse la index de Occident, prețul a scăzut incredibil și nu se mai vorbește de loc de epuizarea zăcămintelor. Se vorbește, în schimb, despre renunțarea la combustibilii fosili. Mesajul este, de fapt: să nu-i lăsăm pe „băieții răi” să câștige din vânzarea de petrol și gaze naturale!

Ce vreau să spun? Probabilitatea epuizării zăcămintelor de petrol nu se poate pune în discuție. Nu e vorba despre „dacă”, ci despre „când”. Dar estimările sunt dificile și discursul public este extrem de politizat. Așa cum spuneam, fenomene naturale (pandemia), induse (migrația) sau generate în întregime, deliberat, de politici aberante (războiul) sunt folosite pentru a masca o criză de sistem. Adică pentru a menține ecartul de profit și pentru a transfera costurile către cei (deja) săraci.

A avut deja loc o fracturare a lumii în blocuri reciproc ostile, iar Occidentul este pe cale să piardă trăsătura care a constituit punctul său forte și care i-a asigurat victoria în Războiul Rece: democrația transparentă.

Criza din România, care va veni, cu siguranță, în următoarele 12 luni, este doar o parte a unei crize mondiale. Se poate pune țara noastră la adăpost? În mod absolut, în nici un caz: suntem prea integrați în sistem și nu mai avem nici un fel de control al vreunui domeniu strategic. Dar, dacă am avea politicieni competenți, onești și dispuși la sacrificii personale, am putea traversa criza mai ușor. Am iluzii?