Ştiaţi că în România poţi să începi un business fără să ai niciun ban? Ştiaţi că avem un sistem de taxare şi o fiscalitate relativ blânde? Că o firmă să înfiinţează în trei zile? Pare frumos, un fel de Rai al IMM-iştilor, dar nu e chiar aşa.
În realitate, este extrem de dificil să fii antreprenor în România. Jumătate din firmele nou-înfiinţate dispar după primul an de activitate, iar din cealaltă jumătate, o bună parte nu ajung pe profit nici în primul cincinal. Cel mai des este blamată lipsa acută de finanţare. Un bancher local, nu demult, ne explica regula celor 3P – prieteni, părinţi şi alţi proşti – atunci când vine vorba despre finanţarea unui start-up. Este strict un punct de vedere bancar. Nicio bancă locală nu creditează start-upuri. Ca să poţi să iei un credit pentru business trebuie să ai minimum doi ani de activitate, iar această activitate trebuie să fie profitabilă în acte. Nu mai spun de garanţiile colaterale şi de celelalte condiţii drastice. Totuşi, pe lângă prieteni, părinţi şi bănci, s-ar părea că există o grămadă de „proşti“ dispuşi să investească sau să sprijine un IMM, fie el şi nou-născut. Statul, prin Agenţia pentru IMM-uri, oferă mai multe programe de finanţare nerambursabilă în condiţii decente, însă sumele totale sunt relativ reduse, câteva milioane de euro în total. De asemenea, mai sunt şi zeci de companii care se ocupă cu finanţarea proiectelor viabile sau care te ajută să accesezi fonduri europene. Cumva, argumentul cu imposibilitatea accesării unei finanţări nu stă în picioare. Atunci care e problema sectorului IMM?
Nu am date concrete, dar cred că un procent important din firmele nou-înfiinţate îşi propun fie să deschidă o şaormerie, fie un site de anunţuri sau ştiri. Dar poţi să faci şi să vinzi ieftin o şaorma mai bună ca la Dristor? De fapt, eşecul este cauzat adesea de lipsa unei idei, mai bune sau mai noi, şi, în subsidiar, de lipsa unei culturi antreprenoriale româneşti. Falimentul e sinonim cu ratarea personală, cu sfârşitul. O chestie elementară de business devine o anatemă într-o societate în care faţada e mai importantă decât fundaţia casei. Antreprenoriatul în sine n-a intrat încă într-o zonă a respectabilităţii. „Pe vremea comuniştilor ni se spunea bişniţari, apoi privatizaţi, acum suntem afacerişti“, explică fostul ministru de finanţe, Sebastian Vlădescu, o terminologie pe care nici măcar o presă economică liberă n-a reuşit să o schimbe în 20 de ani.
În concluzie, sectorul IMM românesc are mai întâi o problemă de identitate şi apoi o problemă de recunoaştere. Lipsa de finanţare, fiscalitatea excesivă sau condiţiile de piaţă dificile vin abia după aceea.