Vechea criza, data de arieratele masive, deficiente în asigurarea medicatiei, slaba patrundere a medicamentelor noi precum si lipsa cronica a finantarii nu au primit o rezolvare structurala ci persista în continuare.
Noua criza, generata de introducerea unei taxe clawback, se adauga vechilor probleme, creând un sistem volatil si de negestionat atât pentru autoritati cât si pentru companii. Asta fara a mentiona faptul ca pretul pentru aceasta situatie este suportat de catre pacientii care nu doar ca sunt afectati de lipsa unor medicamente inovative (de existenta carora s-ar putea nici sa nu stie), dar si de disparitia produselor generice din cauza retragerii lor de catre producatori. De multe ori acestia nu pot sustine costurile aferente noii taxe clawback, costuri care, în multe cazuri, depasesc 30%.
În acelasi timp, având în vedere situatia economica în care se afla România, statul nu poate accepta un control ineficient asupra cheltuielilor din sanatate, inclusiv cele cu produsele farmaceutice si nici lipsa oricarei legaturi între resursele cheltuite si nivelul de statisfactie al populatiei.
Nu în cele din urma, în orice stat, sanatatea a fost tot timpul scena luptelor politice care, din nefericire, sunt foarte scurte, axate pe câstigarea de voturi. În schimb, sanatatea are nevoie de solutii pe termen mediu si lung, consistenta în procesul de realizare a politicilor si o aplicare riguroasa a acestora, pentru a obtine rezultate sustenabile.
Suntem nevoiti sa acceptam faptul ca avem nevoie de un set de masuri pe termen scurt care sa detensioneze sistemul si sa evite „indigestiile sociale” dar, în acelasi timp, ar trebui sa lucram la un set de principii care sa permita un proces de calitate în formularea politicilor publice pe termen mediu. Înainte de a ne aventura în formularea de propuneri pe termen scurt/mediu, sa aruncam o privire la urmatoarele principii:
Înainte de toate, sanatatea nu ar trebui considerata ca fiind o cheltuiala ci, mai degraba, o investitie în productivitatea si calitatea vietii unei natiuni. În ciuda aspectelor bugetare pe care nu le trec cu vederea, acesta ramâne unul dintre principiile formularii politicilor în domeniul sanatatii;
Al doilea principiu ar trebui sa fie ca nu exista niciun conflict real între medicamentele inovative (adesea considerate scumpe) si cele generice. Medicamentele generice ar trebui sa permita un acces larg la produse pentru anumite boli cunoscute, la costuri scazute. Economiile astfel obtinute ar trebui sa fie folosite pentru introducerea de medicatii inovative pentru anumite afectiuni mai putin cunoscute sau mai dificil de tratat;
Al treilea si ultimul principiu este acela ca toti actorii ar trebui sa faca „un pas în spate”, sa puna interesele pacientilor pe primul loc si sa accepte faptul ca toti actorii din sistem au obiective legitime si trebui sa respecte anumite constrângeri.
Sa ne concentram acum pe câteva masuri care ar putea detensiona sistemul pe termen scurt. Statul trebuie sa ofere pacientilor un acces mai stabil la medicamentatie si, în acelasi timp, trebuie sa îsi respecte angajamentele în fata institutiilor internationale. În acest punct, o modificare binevenita a taxei clawback va stabiliza sistemul astfel încât pacientii sa aiba beneficii indirecte. Un set de modificari ar putea include, asa cum se discuta si a fost propus de mai multe luni, eliminarea TVA-ului si a adaosurilor din baza de calcul a taxei.  Daca, asa cum se poate intui, renuntarea la TVA nu ar avea niciun impact major pentru stat, renuntarea la adaosurile comerciale aduce cu sine costuri. Acest lucru ar putea fi gândit concomitent sau ca o alternativa la o rectificare bugetara.
Nu în cele din urma, o taxa scazuta pentru produsele care nu mai beneficiaza de patent (asa numitele generice) nu este nici o „anatema”, nici o masura anticompetitiva.
Acestia ar fi niste pasi importanti spre care ar trebui sa priveasca întreaga industrie dar care presupun niste costuri pentru stat. De-a lungul acestor luni am ajuns la concluzia ca, desi criticata de operatorii economici, considerarea taxei clawback ca „un plafon” pentru cheltuielile statului este, de fapt, o optiune realista, cu mai multe beneficii, statul beneficiind de o asigurare în privinta deficitului. Dincolo de bugetul alocat (acesta ar trebui saa fie mai apropiat de consumul real), riscul financiar pentru stat este zero! Este acesta un sistem diferit de cel din alte state? Daca e functional, de ce nu?
De ce ar putea fi acesta acceptat de catre operatorii comerciali? Din capul locului, noile medicamente (nu au mai fost introduse din 2008) ar putea fi introduse pe bazele altor criterii decât cel legat de buget. Criteriile s-ar baza pe argumente medicale sau de reglementare: relevanta afectiunii, lipsa inovarii pentru anumite boli în ultimii ani, cronologia cererilor si altele, precum analiza costuri interimediare–beneficii.
În cazul în care, în saptamânile urmatoare, statul, si în particular, Guvernul, plaseaza sanatatea în topul prioritatilor, permitând alocarea unui buget mai apropiat de cererea reala si mentinând aceasta abordare pentru urmatorii 3-5 ani, România are sansa unica de a vindeca câteva dintre „afectiunile” cronice ale sistemului. Pentru acest lucru însa, industria trebuie sa accepte sa îsi rezolve conflictele interne (bineînteles, pastrând o atitudine competitiva) si sa doreasca sa ofere suport statului în administrarea resurselor financiare limitate prin masuri pe termen scurt (plafonarea) si pe termen lung, prin masuri cum ar fi controlul retetelor.
Nu pot zabovi mai mult asupra masurilor pe termen lung ce vor fi dezbatute cu ocazia discutarii noii legi a sanatatii, dar în opinia mea, aceste dezbateri trebuie sa se bazeze pe principiile expuse mai sus si sa aiba loc într-un cadru mai putin conflictual decât în prezent.
Roberto Musneci are o experienţă de 17 ani în sectorul farmaceutic din Europa de Est