«Ce s-a întâmplat la Londra a avut un conţinut dens de poleială şi unul foarte lejer de esenţă tare sau acţiune concretă.»

S-a zâmbit, s-a băut şampanie şi s-au strâns mâini. Michelle Obama a atins-o pe regina Angliei, deşi se pare că nu avea voie, iar Fondul Monetar Internaţional a primit câţiva dolari în plus. Franţa nu a plecat de la negocieri, dar era să se certe cu China. Şi totuşi, dincolo de aceste picanterii, ce putem înţelege din summitul care a avut loc săptămâna trecută la Londra?

În primul rând, aflăm din nou că apetitul politicienilor pentru emfază goală şi retorică searbădă este nesecat, indiferent de gravitatea momentului în care se găsesc, indiferent de ţara din care vin şi de ocazia cu care se întrunesc sub acelaşi acoperiş. Deşi criza actuală este fără precedent, deşi ştim că ea necesită măsuri cu adevărat îndrăzneţe, ce s-a întâmplat la Londra a avut un conţinut dens de poleială şi unul foarte lejer de esenţă tare sau acţiune concretă.

Este foarte adevărat că enunţul final al summitului a inclus multiple chestiuni concrete şi câteva măsuri fără precedent, cum ar fi recapitalizarea FMI. Pe de altă parte, acelaşi comunicat include şi mai multe menţiuni despre lucrurile care „vor fi monitorizate“, de care „am luat cu toţii notă“ sau pe care „le urmărim cu mare atenţie“. Traducerea liberă a acestui jargon pseudodiplomatic este că toate acele chestiuni sunt mult prea spinoase pentru unul sau mai mulţi participanţi, aşa că s-a decis ca rezolvarea lor să se amâne, în speranţa că vor dispărea sau vor fi uitate.

În al doilea rând, summitul G20 ne-a arătat că „scapă cine poate“ continuă să fie cuvântul de ordine al majorităţii statelor cu greutate – deşi această majoritate pare acum să includă, în sfârşit, şi niscaiva ţări emergente (dar numai acelea prea mari pentru a fi ignorate). În ciuda pledoariei foarte pertinente venite din partea unor personaje ca Sir Bob Geldof sau a ziariştilor de la Financial Times, participanţii veniţi la Londra au acordat halucinant de puţină atenţie chestiunilor legate de cele mai sărace ţări ale lumii şi de locuitorii acestora – cu adevărat oamenii cei mai vulnerabili aflaţi în calea furtunii economice care încă nu s-a încheiat.

În al treilea rând, dacă simţim că declaraţia comună făcută după summitul G20 şi reacţia ulterioară a burselor ne fac să ne umplem de speranţă, este esenţial să nu uităm că pieţele financiare rareori evoluează de la punctul A la punctul B în linie dreaptă. Altfel spus, nu trebuie să confundăm adierile de optimism şi stabilitate de pe Wall Street cu începutul primăverii – există riscul să nu fie vorba nici măcar de o floare, ci doar de zvonul că o floare s-ar putea să apară. Există încă prea multe necunoscute legate de evoluţia profiturilor marilor companii vestice şi de cea a economiilor în care ele funcţionează pentru ca direcţia cotelor bursiere să poată fi estimată cu oarecare exactitate.

Până la apariţia acestor rânduri, se va fi încheiat şi summitul NATO, iar mulţi dintre liderii întruniţi la Londra se vor fi întors acasă, la realităţile mai puţin plăcute pe care le-au evitat în conversaţiile de pe malurile Tamisei. Oricât de mult mi-ar plăcea să fiu optimist, cred că inevitabila concluzie a acestui summit este că nu a reuşit să găsească acel iluzoriu punct G al crizei, fiindcă 20 de oameni nu au reuşit să pună punctul pe I.