Ne-am obisnuit sa tratam ca fatalitati cele mai multe necazuri care se abat asupra economiei romanesti, fara a incerca sa le raportam la lumea inconjuratoare, sa vedem daca realmente crizele sunt insurmontabile. Ultima vedeta pe scena impasurilor din economie se contureaza a fi „criza graului”.
Nu pot fi acuzati producatorii agricoli ca nu cunosc politicile agricole si comerciale de pe continentul european, insa administratia stie foarte bine ca nu se poate supravietui pe piata facand abstractie de parteneri. Daca toate tarile europene inconjuratoare isi subventioneaza agricultura la un nivel de 2-8% din produsul intern brut, este greu sa-ti mentii productia indigena fara subventii, ca sa nu mai vorbim de competitivitate la export. In conditiile liberalizarii schimburilor de tip Acord European sau Acord CEFTA, lipsa subventiilor apare ca un dezavantaj comparativ care nu poate fi depasit nici pe piata interna, nici pe cea externa de catre producatorul agricol, oricat ar strange cureaua.
Uzanta actuala
este subventia
In mod fals, este acuzat Ministerul Agriculturii si Alimentatiei ca nu protejeaza prin tarife vamele producatorii autohtoni, ca importul de lactate a depasit productia interna, lucru pe cale sa se intample si la carnea de porc si pasare. Revenirea la protectia tarifara este desueta si nu mai poate fi practicata in anul 2000. Analizand factorii care au declansat criza graului, vom vedea care sunt solutiile reale de contracarare.
Ceea ce izbeste in primul rand este nivelul productiilor medii de grau la hectar mult inferioare tarilor din jur care au, in genere, conditii pedoclimatice mult mai proaste decat Romania. Este un indicator al caracterului extensiv al agriculturii romanesti determinat, la randul sau, de o serie de factori care vin din istorie, dar si din realitatea imediata, din politicile agricole ale ultimilor ani.
Istoria economica postbelica consemneaza, atunci cand este corect scrisa, utilizarea pe scara larga a agriculturii ca sursa de venituri pentru industrializarea fortata. La nivelul anului 1990, taranul roman cooperator era adus deja sub limita saraciei, iar ultimul sau refugiu si mijloc de subzistenta, gospodaria familiala, ii era daramata pentru a-l muta la bloc.
Ce fel de investitii in agricultura intensiva putem astepta de la fermierul roman care a pasit in capitalism? Ce sa faca cu pamantul primit?
Si totusi, in aceste conditii, agricultura, in cea mai mare parte privata, a reusit sa ofere 7,2 milioane tone de grau si secara in 1997, 5,2 milioane tone in 1998 si 3,5 milioane tone in 1999. Extrapoland productiile medii la hectar, mai bune, obtinute de IAS-uri, de 3.000 kg/ha (circa 2.000 kg/ha in agricultura privata), s-a estimat pentru acest an o productie de 4,5 milioane tone. In baza acestor calcule au fost eliberate licente de export la cereale pentru sute de mii de tone, iar acum se constata, potrivit declaratiilor patronatului din panificatie, ca nu mai exista stocuri de grau decat pentru maximum doua luni din acest an.
Cantitatile de cereale pe care se conta ca existente in stoc la populatie au fost partial folosite pentru autoconsum, partial ca furaje sau exportate. In multe cazuri, porumbul este folosit in zona de campie drept combustibil pentru incalzirea locuintei.
Nivelul insignifiant al profitului obtinut de o exploatatie agricola cu profil cerealier, atunci cand exista, a facut sa nu fie posibila reluarea productiei pe suprafete identice in 1998 si 1999, fapt ce a condus ca in acest an sa se inregistreze cea mai mica productie de grau de dupa 1996.
Este un frumos gest de prietenie fata de vecinii nostri care sunt nerabdatori sa-si epuizeze stocurile mari de grau si faina, dar si o mare irosire de resurse. Este, probabil, una dintre resursele pe care noul premier a promis sa le mobilizeze pentru reluarea cresterii.
Caderea productiei era usor de prevazut
Nimic din ceea ce se intampla azi nu era greu de prevazut. La aceasta rubrica am semnalat, inca in urma cu doi ani, ca neindeplinirea repetata a obligatiilor contractuale de catre intreprinderile de stat care trebuia sa preia graul (cantitati, preturi) va conduce, potrivit tuturor regulilor de marketing, intr-o economie de piata, la reducerea drastica a productiei.
Faramitarea fara precedent a proprietatii agricole face ca randamentul productiei sa nu poata fi ridicat la nivel european fara constituirea unor exploatatii agricole mari, de zeci de hectare, in special in domeniul cerealier. Si in consecinta, pentru concentrarea exploatarilor ar fi fost eficienta preluarea modelului cooperatist vest-german, care functioneza cu succes in peste 50 de tari din toate continentele.
In comercializarea recoltei, abuzurile si arbitrajul in raporturile cu producatorii agricoli ar putea fi in mare masura evitate prin functionarea unei Burse nationale a cerealelor, care sa dea cotatii la nivelul tarii si chiar pentru zona est-europeana. Este rolul Agentiilor Regionale de Dezvoltare sa ajunga la un consens in aceasta privinta. Amintim ca Bursa Maritima si de Marfuri Constanta s-a oferit sa faca acest oficiu, ba chiar mai mult, sa sprijine financiar producatorii in vederea indeplinirii contractelor la termen.
Pe plan extern, nivelul record al productiei de grau in tarile Uniunii Europene in sezonul trecut, ca si mentinerea tendintei de crestere a productiei in SUA (al treilea sezon consecutiv), au reprezentat factori de presiune asupra pretului la grau. Totusi, in zona est-europeana se inregistreaza un deficit in raportul productie/consum ca urmare a scaderii productiei in, Rusia, Ucraina si alte tari foste membre ale URSS ceea ce deschide in perspectiva unele debusee .