"Nu ne vindem țara!" Cu acest slogan, FSN-ul, urmașul de facto al PCR-ului, a fraierit milioanele de naivi. Puternic îndoctrinați, românii nu au fost în stare să facă diferența între trădare, minciună electorală și interes național.
Privatizarea, făcută transparent și cu măsură, era cea mai bună soluție pentru o economie care încă nu cunoștea regula de bază, a cererii și a ofertei. În schimb, aceiași oameni care au lansat sloganul au pus mâna pe industria României și au început să o vândă, bucată cu bucată, la fier vechi.
Apoi, filozofia s-a schimbat, iar privatizarea a trecut de la stadiul de subiect tabu la rangul de politică de stat. Bineînțeles, fără o strategie coerentă și urmând doar interesele găștii conducătoare, s-a dovedit un fiasco. În altă formă, marele jaf național a continuat. Totuși, nu trebuie generalizat – au mai existat și investiții străine pentru care câteva state puternice au făcut un lobby necruțător. De fapt, era prețul pe care România îl plătea pentru a fi primită în NATO și UE.
Criza a dovedit că totul a fost în van. Suntem în NATO, dar avem noi cheltuieli și o relație dezastruoasă cu Rusia, suntem în UE, dar economia românescă are de câștigat la fel de mult cât are de pierdut. Prin urmare, am plătit enorm pentru ceva ce, acum, gratis să fie, nu știi sigur dacă merită. Colac peste pupăză, vine și anunțul Băncii Centrale a Austriei: băncile austriece nu vor mai putea oferi împrumuturi în țările din estul și centrul Europei care depășesc ca valoarea depozitele de acolo. Pentru România, țară în care băncile austriece dețin cam o treime din piață, e o puternică lovitură neașteptată. Guvernul și BNR erau liniștiți de faptul că, în urmă cu peste doi ani, austriecii s-au angajat, alături de celelalte bănci occidentale, să continue finanțarea subsidiarelor din estul Europei.
Președintele Băsescu a taxat dur anunțul bancherilor austrieci, după care a declarat că speră, până la urmă, să fie o neînțelegere. A vorbit despre privatizările strategice și a spus lucrurilor pe nume. E drept, a fost mult prea direct, iar asta l-a făcut să pară disperat. A reușit însă să o mascheze cu o doză bună de optimism. E drept, mai multe nu prea putea face. Există niște contracte, iar aici nu este vorba doar despre sectorul bancar, în care statul român nu are drepturi, ci numai obligații. Paradoxal, pentru ele clasa politică nu trebuie blamată – au fost dictate de ceea ce se credea că este interesul național. Din păcate, timpul o demonstrează că nu era cazul…