Un deficit bugetar de trei procente sau peste, într-un an în care creşterea economică va fi în jurul a opt procente, este dovada unei incompetenţe şi a unei iresponsabilităţi extreme. Tiptil, aproape pe nesimţite, criza s-a insinuat şi în Romånia. Anunţurile de concedieri, de închideri de fabrici încep să nu mai fie ştiri de prima pagină. Valoarea creditelor care nu mai pot fi rambursate creşte cu viteză, chiar dacă de la un nivel foarte scăzut. Încasările la buge
Un deficit bugetar de trei procente sau peste, într-un an în care creşterea economică va fi în jurul a opt procente, este dovada unei incompetenţe şi a unei iresponsabilităţi extreme.
Tiptil, aproape pe nesimţite, criza s-a insinuat şi în Romånia. Anunţurile de concedieri, de închideri de fabrici încep să nu mai fie ştiri de prima pagină. Valoarea creditelor care nu mai pot fi rambursate creşte cu viteză, chiar dacă de la un nivel foarte scăzut.
Încasările la bugetul de stat se încăpăţånează să nu ţină seama de estimările super-optimiste ale lui Vosganian, care a angajat cheltuieli bazåndu-se pe aceste evaluări nerealiste. Criza e ca un virus; ea va veni oricum. Întrebarea este cåt de slăbit este organismul în care se cuibăreşte virusul. A lăsa un buget făcut vraişte, aşa cum îl lasă guvernul Tăriceanu, înseamnă să laşi un organism vlăguit într-o perioadă în care colcăie toate bolile. Un deficit bugetar de trei procente sau peste, într-un an în care creşterea economică va fi în jurul a opt procente, este dovada unei incompetenţe şi a unei iresponsabilităţi extreme. Şi vorbim de un deficit cauzat doar de deciziile Guvernului, nu despre majorarea salariilor profesorilor votată în Parlament, care nu a intrat în vigoare. Altfel spus, deşi am avut ani de creştere economică, nu avem niciun fel de osånză, de bani albi pentru zile negre, din care să putem trăi în perioada următoare.
Pur şi simplu, ne-am bătut joc de creşterea economică! Am cheltuit la maximum tot ce s-a putut şi am angajat cheltuieli viitoare (salarii şi pensii), ca şi cum două decenii de-acum încolo ne garanta cineva o creştere economică de opt procente. Mă feresc de cuvinte aspre, dar singurele care-mi vin în minte sunt inconştienţă, iresponsabilitate, incompetenţă. Liberalii lasă vistieria ţării goală şi cu angajamente de cheltuieli greu de respectat. Mai grav este că în lumea politică puţini sunt cei dispuşi să renunţe la o imagine idilică asupra perioadei care va urma.
Cele mai pesimiste scenarii iau în calcul o creştere economică de 3-4 procente. Ar fi minunat! Criza ar fi ca o răcoare de dimineaţă într-o zi călduroasă de toamnă. Ministrul Vosganian crede că în 2009 vom avea creştere în agricultură; adică, după un an cu recolte istorice, anul viitor le vom depăşi, mai ceva ca pe vremea lui Ceauşescu. Este o dovadă de orbire, ca la şahişti. Sau doar de lipsă de viziune! Încă, premierul Tăriceanu nu înţelege nimic; nu înţelegea nici de ce creştea economia, deşi el nu făcea nimic, nu înţelege nici de ce este acuzat de criza care va veni. El pleacă senin, zåmbitor, în deplin autism.
În perioada care urmează, statul trebuie să intervină doar pentru a repara nişte distorsiuni sau pentru a reglementa acolo unde lipsa de reglementare a născut malformaţii (vezi cazul subprime din America). A imita nişte decizii luate de alţii doar pentru a ne lăuda că luăm măsuri anticriză sau a lua decizii fără să înţelegem originile crizei înseamnă să introducem alte distorsiuni în economie, care pot prelungi sau adånci efectele crizei. Naţionalizările sau ajutoarele de stat au efect doar într-un anumit context. Falimentele şi dramele personale nu pot fi evitate. La fel ca şi tranziţia, criza poate fi mai lungă sau mai scurtă. Dacă vom aştepta de la stat anestezia generală, deceniul următor ne va găsi tot în criză…