Aproape că nu există domeniu de activitate care să nu fi fost afectat de criză. Există însă anumite domenii, care, odată atinse de criză, ar putea să producă disfuncţionalităţi la scară mai largă. Unul dintre acestea este învăţământul. Ce înseamnă criza pentru învăţământul din România, cum ar trebui ea percepută şi ce ar trebui să facă tinerii, profesorii şi statul pentru un învăţământ consolidat sunt câteva întrebări puse de capital.ro lui Dumitru Iacob
Aproape că nu există domeniu de activitate care să nu fi fost afectat de criză. Există însă anumite domenii, care, odată atinse de criză, ar putea să producă disfuncţionalităţi la scară mai largă. Unul dintre acestea este învăţământul. Ce înseamnă criza pentru învăţământul din România, cum ar trebui ea percepută şi ce ar trebui să facă tinerii, profesorii şi statul pentru un învăţământ consolidat sunt câteva întrebări puse de capital.ro lui Dumitru Iacob, profesor universitar doctor în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative şi prodecan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din această universitate.
CAPITAL: Consideraţi că actuala criză a influenţat într-o oarecare măsură învăţământul din România?
Dumitru Iacob: Mi-e destul greu să fac aprecieri privind învăţământul din România în ansamblu. Eventual, într-o ultimă instanţă. Cred că este important şi interesant să vedem ce este, în esenţă, o criză şi, în aceeaşi logică, această criză. O criză, în genere, lucrează precum o lumină puternică aruncată chiar cu o anume brutalitate asupra lucrurilor, asupra stării lucrurilor. Criza nu mai poate face posibilă indiferenţa, nu mai poate tolera superficialitatea, nu poate lucra împreună cu oameni care mimează că fac treabă de calitate.
Deci criza te sileşte să răspunzi la întrebări foarte categorice vizând forţa, viabilitatea, capacitatea de perfornanţă, lucru valabil atât pentru oameni, cât şi pentru organizaţii, pentru instituţii, pentru şcoli, pentru universităţi. Deci, în acest sens, ne putem gândi la criză şi la efectele ei asupra şcolii româneşti, asupra învăţământului superior. Deci mai mult decât în mod obişnuit, criza ne sileşte să răspundem la întrebarea cum suntem organizaţi, cât de consistentă este activitatea pe care o facem, care este capacitatea noastră de performanţă şi în ce măsură absolvenţii noştri sunt bine pregătiţi pentru a lucra în condiţii de solicitare ridicată şi de efort maxim. Cred că în acest sens ne putem gândi la criză şi la efectele crizei asupra şcolii superioare în general.
„Îngrijorările trebuie transformate în forţe de schimbare”
CAPITAL: Credeţi că îngrijorările privind salariile pe care profesorii le au în această perioadă pot afecta modul de lucru din sistemul de educaţie şi menţinerea sa la un anumit nivel?
D.I.: Sunt lucruri diferite şi în corelaţie în acelaşi timp. Îngrijorările privind salariile aparţin tuturor oamenilor şi ele sunt legate de ritmul activităţii economice şi de productivitatea muncii. Învăţământul nu ar trebui să fie mai puţin performant. Eu aş reveni la ideea anterioară. Criza te obligă să-ţi pui întrebări categorice legate de capacitatea ta de performanţă şi să devii mai bine organizat şi mai performant. Deci aceste îngrijorări ar trebui transformate în ceva constructiv, în forţe de schimbare.
S-a spus – ideea nu este nouă – ideea este şi simplă şi fertilă, productivă, cred: criza este o excelentă oportunitate de a face lucrurile mai bune, mai simple, mai puţin costisitoare, mai productive, deci mai performante. Şi spun lucruri la modul generic: e vorba de tehnologii de învăţare, de capacitatea studenţilor de a învăţa şi de a face lucruri temeinice cu randament intelectual, randament energetic. Cred că toate îngrijorările noastre, inclusiv cele privind salariile, făcă nicio notă de ipocrizie, trebuie topite, trebuie transformate în această încercare de a fi mai productivi. Până la urmă, cred, e singura cale de ieşire, iar cei care înţeleg asta şi fac asta, probabil că vor reuşi nu numai să iasă vii din criză, dar vor ieşi şi întăriţi din criză.
„O şcoală trebuie să producă intelectuali”
CAPITAL: Care credeţi că este rolul învăţământului în societate? De ce este important să ai un învăţământ performant?
D.I.: Se ştie dintotdeauna – probabil că nu se ştie suficient de acut – capitalul uman este strategic într-o societate. De fapt, învăţământul şi şcoala superioară fac mai mult decât par a face la prima vedere sau decât ceea ce ne aşteptăm să facă la prima vedere. Pentru că noi ne aşteptăm ca învăţământul să pregătească o capacitate de producţie umană, forţă de muncă, într-o formulare ceva mai veche.
Ne aşteptăm ca învăţământul să producă nişte competenţe. Şi nu e puţin lucru. Este extrem de important. Dar dincolo de asta, învăţământul are datoria de a forma un stil de gândire şi un mod de raportare la lucruri, iar şcoala superioară îşi face treaba bine atunci când educă o serie de capacităţi de analiză şi mai ales capacitatea de a privi lucrurile în mod critic.
Pentru că noi intrăm în criză atunci când renunţăm la spiritul critic, când mintea lâncezeşte, când devenim superficiali şi inerţiali. Asta este sursa intelectuală a crizei. Şi nu putem ieşi din criză decât prin efort critic, decât prin capacitatea noastră de a demonta lucrurile şi de a le reconstrui mai simplu, mai bine, mai puţin costisitor, fie că e vorba de un strung, fie că e vorba de energie electrică, fie că e vorba de performanţă umană. Asta e şi sursa crizei şi modalitatea de a ieşi din criză.
O universitate îşi face treaba atunci când în universitatea respectivă se gândeşte liber şi critic, se gândeşte profund şi nu se gândeşte schematic, rutinier. Aş folosi o vorbă mare: „O şcoală trebuie să producă intelectuali”. O societate este bogată atunci când are intelectuali, când are minţi vii, active, minţi critice. Un intelectual nu aplaudă, un intelectual nu aderă la ideologii. Un intelectual îşi foloseşte mintea pentru a produce soluţii sociale constructive. Asta e menirea sa. Asta face o universitate.
Problema finanţării învăţământului
CAPITAL: Ce se poate face pentru învăţământul din România pentru a fi mai performant?
D.I.: Putem gândi la strategii de educaţie care să fie performante, să fie viabile, să fie productive, să fie vandabile, să fie atrăgătoare, să fie de succes pentru minţile tinere ale celor care ies din licee, fără a fi extrem de scumpe. E greu de reuşit asta. E foarte greu. La un moment dat pare aproape imposibil. Cum poţi reuşi totuşi? Printr-o organizare impecabilă, prin muncă multă, aproape fără odihnă şi mai ales prin muncă de calitate şi de creativitate. Metoda e veche. O ştim de mii de ani. Asta s-ar putea face şi asta încearcă să facă universităţile moderne.
CAPITAL: Aţi fi de acord cu învământul plătit integral? Adică să nu mai existe locuri finanţate de stat şi locuri cu taxă?
D.I.: E o opţiune greu de discutat. Societăţile îşi finanţează, în general, studiile. Mi-e greu să comentez actualul mod de finanţare. Probabil că strategia de finanţare poate fi îmbunătăţită, probabil că se poate investi mai mult în performanţa propriu-zisă, se şi încearcă asta, probabil că creativitatea şi mobilitatea studenţilor ar putea fi susţinute într-o mai mare măsură prin alocaţii bugetare, probabil că pot fi găsite formule organizatorice şi manageriale prin care studenţii să-ţi poată finanţa studiile. Ştiu că asemenea lucruri sunt prospectate şi în mod sigur vor avea un efect benefic.
Actualul sistem nu este perfect, este perfectibil, dar cred că o contribuţie a bugetului public la finanţarea studiilor, într-o formă sau alta, va fi oricând binevenită. Probabil cu deplasări de accent, probabil cu investiţie mai ridicată în programe de cercetare ştiinţifică, de inovare. Cred că asemenea schimbări vor avea loc. O împletire a finanţării prin bugetul public cu efotul individual al celor care fac studii şi cu bani comunitari, cu banii fundaţiilor, ai comunităţilor locale, va avea loc o completare a formelor de finanţare.
Scurtcircuit în relaţia dintre individ şi comunitate
CAPITAL: Totuşi, în condiţiile economiei de astăzi din România, unde deficitul este în creştere şi priorităţile merg în direcţia acordării pensiilor şi salariilor, este posibil ca acest gen de investiţii să nu aibă o prioritate imediată.
D.I.: Vom vedea în ce măsură pot fi depăşite fenomenele de criză acută şi imediată, care sunt însoţite, într-adevăr, de forme de patologie socială, de subfinanţare a unor domenii, de criza lichidităţilor. Dacă asemenea fenomene se cronicizează, într-adevăr lucrurile vor căpăta o altă turnură şi atunci discuţia privind reproiectarea sistemului de finanţare va fi, probabil, inevitabilă. Dacă vom avea o şansă mai ridicată şi aceste fenomene nu vor deveni cronice, vor fi depăşite, este cu putinţă ca procesul să fie regândit. El oricum va fi regândit, reproiectat. Totul este să nu se întâmple sub presiune şi să nu se recurgă la forme pripite şi brutale.
CAPITAL: Sunteţi de părere că sistemul economic actual trebuie schimbat?
D.I.: Sistemul economic actual nu este încă definit în termeni foarte moderni pentru că procesul nu a fost dus până la capăt: reproiectarea sistemului de educaţie, reforma în învăţământ, reproiectarea relaţiilor dintre individ şi stat, dinte individ şi comunitate, sunt procese schiţate, demarate în unele sectoare, în unele zone, dar procesul nu este încă proiectat în întregul său. Ar fi şi dificil. Au fost multe seisme, au fost încercări, au fost şi erori, au fost multe erori, au fost pierderi de energie socială.
Probabil că societatea are nevoie de o perioadă de calm şi de regândire la nivel comunitar şi la nivel global a tuturor proceselor de dezvoltare socială. Eu aş spune, încercând să duc lucrurile la esenţă, că nu este încă definită în mod clar relaţia dintre individ şi comunitate. Aici încă sunt bâjbâieli. Pe de o parte, avem forme de anarhie în manifestarea individului, un fel de libertate stihinică. Pe de altă parte avem timidităţi şi inerţii în manifestarea comunităţii. Şi unii, şi alţii trebuie să-şi definească cu mai multă claritate interesele şi sistemul de conexiuni. E o problemă vitală şi o problemă de care depinde viitorul comunităţii, al naţiei şi al indivizilor în ultimă instanţă.
CAPITAL: Aşadar, lumea trebuie să consolideze modelul actual, nu să caute un altul?
D.I: Paradoxal, aş spune şi una, şi alta. Modelul în funcţie trebuie să-şi continue funcţionarea pentru că el asigură o anumită permanenţă a vieţii sociale şi a educaţiei. Dar, în acelaşi timp, fără pripeli şi experienţe inutile, în laborator trebuie gândite noi etape de reproiectare şi de reconstrucţie a modelului. Cam aşa se întâmplă în societăţile aşezate când se evită aruncarea peste bord a unor experienţe neduse până la capăt, a acumulărilor pozitive din experienţele anterioare, se evită intrarea pripită în experienţe insuficient fundamentate.