Un stat care a aderat la UE într-un moment de criză a organizației europene, integrare pentru care Croația era candidat încă 2003. Se poate spune fără nicio urmă de îndoială că aderarea la UE este un premiu pe deplin meritat de un popor care a reușit să depășească unele dintre cele mai mari probleme ale bătrânului continent din ultimele două decenii.

Țara își declară independența în 1991, și intră în război cu armata iugoslavă și diferite organizații paramilitare sârbe. Reușește să obțină recunoașterea diplomatică, în ianuarie 1992, de către Comunitatea Economică Europeană și de către Organizația Națiunilor Unite. Odată rezolvate aceste probleme majore, Croația revine pe un drum normal. În 2000 devine membru al Organizației Mondiale a Comerțului și semnează acorduri de stabilizare și cooperare cu UE, iar în 2003 depune cererea de aderare la UE, statutul de candidat oficial fiind primit un an mai târziu. În 2009 intră în rândurile NATO, iar anul acesta își desăvârșește parcursul european, după intrarea în Uniune.

De la Parlament bicameral la unicameral

O dată cu Constituția din 1990, Croația este o republică parlamentară. Democrată, evident. Până în 2000, a funcționat ca o republică semiprezidențială, după care a trecut la sistemul parlamentar, cel în care funcționează și România. Parlamentul croat este, în prezent, unicameral, dar până în 2001 a avut două Camere. Acum 12 ani a fost eliminată Camera Deputaților, Parlamentul fiind redus la o singură Cameră, cu 100 până la 160 de membri. În rest, sistemul legislativ-executiv croat funcționează la fel ca la noi.

O dispută teritorială interesantă a ținut în loc câțiva ani Croația. Și, culmea, nu cu Bosnia și Herțegovina, ci cu Slovenia, cu care împarte doar aproximativ 670 de km pătrați. Cum Slovenia era deja un stat al UE la momentul negocierilor, negocierile cu Croația au putut fi blocate din cauza diferendelor. De fapt, Slovenia a blocat inițial negocierile croaților cu NATO, întâziind intrarea în organizație până în 2009, când s-a stabilit că divergențele teritoriale vor fi soluționate de Curtea de Abritaj Internațional, și ambele state au fost de acord să accepte verdictul (Slovenia doar după un referendum).

Zona care face obiectul disputelor este Golful Piran, o regiune care include nordul Trieste și râul Mirna. După Al Doilea Război Mondial zona făcea parte din Teritoriul Liber Trieste, care a fost dizolvat în 1954 și împărțit între Italia și Iugoslavia. În 1991, când ambele state ex-iugoslave și-au declarat independența, Slovenia a propus ca granița din Golful Piran să fie stabilită în centrul acestuia. Slovenii au revenit însă asupra propunerii în anul următor, clamând suveranitate asupra întregului golf, moment în care a început disputa.

Croația a declarat că este de acord cu împărțirea de la jumătate a Golfului Piran, însă Slovenia își menține pretențiile. O decizie din partea Curții Internaționale de Arbitraj este așteptată cel mai devreme anul viitor, specialiștii având nevoie de cel puțin trei ani pentru a stabili cine ce drepturi are.

Accesul Croației la UE nu a fost facil nici fără „ajutorul“ Sloveniei. Printre cerințele care au trebuit rezolvate înainte de acceptarea ca membru se găsesc reforme judiciare menite să întărească independența justiției, transparență, imparțialitate, profesionalism și eficiență a actului de justiție, combaterea serioasă a corupției și a crimei organizate (unde unul dintre cele mai notabile rezultate a fost condamnarea fostului premier Ivo Sanader pentru mită), protecția minorităților sau îmbunătățirea drepturilor omului. Mai mult, Croația a fost obligată să extrădeze mai mulți cetățeni pentru a fi deferiți Tribunalului Criminal Internațional al Fostei Iugoslavii (o divizie a ONU), lucru care a generat multe dispute interne. Și, pe lângă disputele teritoriale cu Slovenia, Croația are diferende de acest gen și cu Serbia, Bosnia-Herțegovina și Muntenegru, însă acestea nu puteau bloca accesul țării la UE nefiind membre. Și aceste dispute sunt în desfășurare.

O altă cerere importantă a UE a fost stoparea subvențiilor către industria navală, în sectorul construcției de vase maritime. De asemenea, a fost și problema legată de accesul străinilor la proprietăți croate, menționată de Italia, și care a fost rezolvată în 2006 printr-un acord între cele două state, prin care este permisă achiziționarea de terenuri pentru cetățenii italieni în Croația, dar și pentru cei croați în Italia.

Recesiunea domină Croația în ultimii ani

Economia Croației este considerată „high-income market economy” (economie de piață cu venituri mari) de către FMI. PIB-ul se ridica anul trecut la 43,9 miliarde euro, în scădere cu 2% față de 2011, iar PIB pe cap de locuitor la 10.300 euro, în valori nominale (raportat la puterea de cumpărare, PIB/capita este de circa 14.300 euro. Croația și-a dublat PIB-ul din 2000 până în 2008, însă de atunci economia rămâne pe scădere, cea mai mare fiind înregistrată în 2009.

Problemele se văd mai ales în nivelul șomajului, care se ridică la 16,9%, conform datelor aferente lunii august 2013. Deficitul bugetar de anul trecut s-a situat la 5%, iar datoria publică ocupă 55,5% din PIB. Inclusiv inflația a urcat anul trecut, până la 3,4%, față de 2,2% în 2011.

PIB-ul este dominat de sectorul de servicii, cu o pondere de două treimi din total, urmat de industrie, cu circa 27% și agricultură cu 7%. Exporturile croate au o valoare de aproximativ 86, miliarde euro, în timp ce importurile depășesc 14 miliarde euro. Croații au încă în desfășurare un program de privatizare, prin care statul ar trebui să părăsească poziția de principal propietar de companii.

Fără miliardari în euro

Cei mai bogați 50 de croați de anul trecut, conform datelor Forbes International, au o avere cumulată de 1,8 miliarde euro.

Cel mai bogat este Ivica Todoric, cu o avere de 660 milioane euro, proprietarul companiei Agrokor, prin care deține, printre altele, și cel mai mare lanț de supermarketuri, Konzum.

Pe locul secund se află familia Luksic, cu o avere de 195 milioane euro. Familia are reședința în Chile și afaceri în toată lumea, (în exploatări miniere, producție de alcool și în sistemul bancar), evaluate la 17,4 miliarde dolari, cifră care îi situează pe locul 35 în topul American Forbesc. În Croația, familia are afaceri în turism și deține mai multe hoteluri de lux pe malul Adriaticii.

Emil Tedeschi se situează pe locul al treilea, cu o avere de 165 milioane euro. Acesta este proprietarul grupului de companii Atlantic, cu afaceri în sectorul alimentar.

Locul al patrulea este ocupat de familia Besnier, cu o avere de 150 milioane euro și afaceri principale în sectorul lactatelor prin compania Dukat, parte a grupului Lactalisa.

Topul cinci este completat de Ante Vlahovic, cu o avere de 100 milioane euro. Vlahovic este cel mai mare acționar individual al grupului Adris, companie cu afaceri în turism, dar care deține și cel mai mare producător de tutun din Croația.