SUA poartă două mari războaie, împotriva terorismului și a drogurilor, la care participă, teoretic, întreaga „lume civilizată“, ce celebrează „valorile occidentale“. România are unul singur transformat în obsesie: lupta împotriva corupției. Parteneriatul strategic cu SUA ne-ar putea aduce mult mai multe beneficii dacă am fi capabili să și învățăm din greșelile americanilor și nu doar să le recităm mecanic dezideratele. Așa am realiza că războiul împotriva drogurilor, constând în toleranță zero nu doar față de trafic, ci și față de consum, nu face decât să umple buzunarele crimei organizate și închisorile americane cu autori de infracțiuni fără victime. La fel, ignorarea adevăratelor motivații ale organizațiilor teroriste face din lupta contra lor o misiune imposibilă, fără sfârșit. Toate astea pentru că este ignorată axioma potrivit căreia oamenii reacționează la sistemul de stimulente furnizat de organizarea instituțională a societății. Din același motiv, lupta împotriva corupției nu îi va pune capăt. Pentru că actuala luptă împotriva corupției nu se apleacă decât asupra efectelor și nu asupra cauzelor. Inevitabil, DNA acționează post-factum, respectiv anchetează, arestează și trimite în judecată oameni care au comis deja acte de corupție. Mai departe, se speră că „îmbunătățirea legislației“ și teama generată de condamnarea unor nume mari din politică și afaceri va rezolva problema. Și statul nu va mai fi furat. Însă tocmai aici e problema: statul însuși nu e altceva decât un sistem organizat de jaf și spoliere prin redistribuție. Prin taxe și impozite, în primul rând, dar și, în al doilea rând, prin legislație, care inevitabil, de fiecare dată, îi favorizează pe unii în defavoarea altora, selectând discreționar cine pierde și cine câștigă în economie. Acest sistem stimulează două tipuri de corupție, pasivă și activă, după cum remarca regreta Diana Costea. Prin corupția pasivă oamenii obișnuiți încearcă să se protejeze cât mai mult posibil de efectele spolierii oficializate numite taxare (de exemplu, dând mită inspectorilor Fiscului). Dar avem, totodată, corupția activă, sau „marea corupție“, cum îi place presei să o numească. Aici s-ar încadra afaceriștii care câștigă contracte mari de achiziții publice, prin licitații trucate, contracte cu preț mult umflat, din care un anumit procent e virat organizatorilor licitației sub formă de mită. Avem, deci, o primă formă de agresiune: impozitarea. Prin aplicarea ei se creează veniturile bugetare, care ulterior sunt redistribuite companiilor care câștigă licitațiile de achiziții publice de bunuri și servicii, ce formează „investițiile publice“ ale statului.
Avem, așadar, un mare sac cu bani, care teoretic aparține tuturor, dar care, de facto, e administrat de o minoritate privilegiată. Și mai avem un pool de investiții publice selectate discreționar, dat fiind că statul, planificatorul central, nu are la dispoziție nici un mijloc de a afla apriori care sunt cele mai urgente nevoi ale consumatorilor, acest lucru neputându-l face decât piața și doar aposteriori, care îi răsplătește cu profit pe antreprenorii de succes și îi penalizează cu faliment pe cei neinspirați. Ce poate fi mai „corupt“ decât procesul pe care l-am descris și pentru a cărui „asanare“ nu contenesc să lupte DNA, SRI, presa și „societatea civilă“?
IONUȚ BĂLAN,
analist economic